George Topîrceanu şi prizonierii români din Primul Război Mondial

George Topîrceanu este cunoscut ca poetul fiinţelor mici, greieraşi şi gâze, flori şi păsărele. Puţină lume ştie că multe celebre parodii după poeţi „mari” îi aparţin sau că celebra baladă a băşinii (sau cele şi mai deocheate) au ieşit tot de sub pana lui George Topîrceanu. Şi mai puţină lume ştie că George Topîrceanu a luptat în primul Război Mondial la Turtucaia şi a fost prizonier vreme de doi ani în Bulgaria. Iar amintirile din prizonierat ale lui George Topîrceanu au fost publicate cu puţină vreme înainte de timpuria moarte a scriitorului sub titlul Pirin-Planina, epizoduri tragice şi comice din captivitate (re-editate în 1985 la Editura Junimea sub titlul Pagini de proză).

Am ilustrat amintirile din prizonierat ale lui George Topîrceanu cu imagini din acelaşi an 1916 de la Braşov. În noaptea de 7 spre 8 octombrie 1916 o companie din Regimentul 45 Vlaşca a fost masacrată lângă biserica Bartolomeu din Braşov. A doua zi civilii oraşului s-au repezit să-i vadă pe soldaţii români ucişi şi să se fotografieze cu ei. Bătălia a fost descrisă astfel de un locotenent prusac:

„În primele ore ale dimineţii românii stăteau încă culcaţi într-un câmp de cartofi, înaintea terasamentului căii ferate şi au încercat să ne atace dinspre flanc, dar cum se lumina se retrăgeau până la calea ferată. Acum am primit eu, în calitate de comandant de pluton ordinul, de a mă deplasa cu o trupă la hambarul feroviar şi la canton, de unde puteam să-i prindem pe românii de la linia ferată. Am adus trupa în poziţie şi am deschis focul asupra companiei române înşirate de-a lungul căii ferate. Din păcate am avut după vreo 200 de trageri un blocaj, după care în dreapta mea, lângă canton, intră foarte curajos pe poziţie o armă ungară trăgând şi ea vreo bandă de mitralieră, dar este nevoită să-şi schimbe poziţia, din cauza focului intens din partea română şi a atacului cu grenade de mână. Între timp caporalul Straßburg, ochitorul meu, mi-a reparat blocarea armei şi a tras din nou în lungul căii ferate, realizând un asemenea efect, încât acei puţin români rămaşi în viaţă au făcut semne de predare. Am pornit împreună cu ungurii şi am găsit întreaga companie română, înşirată într-o linie compactă, moartă lângă linia ferată, în afară celor 40–60 de soldaţi, pe care i-am luat prizonieri”. (Imaginile şi textul de mai sus au fost preluate de pe pagina Art-historia).

George Topîrceanu se pregăteşte de prizonierat

M-am gândit apoi că, dacă bulgarii nu vor începe un măcel în masă, ci vor ucide numai pe ales, cel mai bun lucru în asemenea caz este să treci cât mai neobservat. Am smuls deci dintr-o căruţă o păreche de pantaloni soldăţeşti uzaţi şi i-am tras peste pantalonii mei noi, de camgar negru; mi-am pus pe cap o capelă veche de la un mort şi, în glodul de lângă marginea apei, mi-am murdărit bine bocancii galbeni din picioare, făcuţi pe măsură. În altă căruţă am găsit un dolmănaş de postav verde, îmblănit cu miel; cărăuşul bulgar, care prinsese acum curaj şi începea să se creadă proprietar legitim al lucrurilor din căruţă, s-a zbârlit puţin la mine… dar când i-am pus revolverul subt nas, a înţeles imediat ca n-am vreme de glume. În buzunare şi în mânecile dolmanului, legate jos cu sfoară, am îndesat apoi câteva obiecte de primă necesitate, pe care avusesem grijă mai înainte să le scot din valiza mea, părăsită lângă pontoane.

 

 

Cum jefuiau bulgarii

Domnul doctor e grozav de supărat că a căzut prizonier, tocmai el, care se credea în siguranţă, la adăpost de asemenea nenorocire stupidă.
– Uite-te la ei cum dorm şi n-au habar, urmează el revoltat, ridicându-se într-un cot. Parcă nu s-ar fi întâmplat nici o schimbare cu ei… Au trecut numai de la un stăpân la altul…
Auzind vorbă, o santinelă s-apropie domol prin întuneric şi s-apleacă spre noi, să ne vadă la faţă. Nu pare să aibă intenţii duşmănoase. E o namilă de bulgar – om matur, cu mustăţile lungi, probabil gospodar de treabă în vreme de pace.
– Colco e ceas? (3) întreabă el încet, cu oarecare îndoială, după ce ne-a examinat pe rând.
Amabil, vecinul meu scoate repede ceasul şi apropie ţigara de cadran… Până să primească răspuns, bulgarul întinde laba, îi ia ceasul din mână – şi se depărtează domol, în tăcere, aşa cum a venit.
– Uite-al dracului, domnule, exclamă indignat domnul căpitan văzând că nu se mai întoarce, mi-a luat ceasul !
– Trebuie să recunoşti c-a lucrat cu discreţie şi cu tact, încerc eu să-l consolez.
– Da’ d-ta n-aveai ceas? Pentru ce nu l-ai scos?
– Ba am două, nu unul. Dar am avut impresia că ţii să-l serveşti pe-al d-tale, înaintea mea…

 

 

Alte jafuri

În pădurea de la Balbunar, starşii ciasovoilor acelei etape au organizat un jaf în stil mare, neobişnuit până atunci. Au întins la picioarele lor o foaie de cort, unde fiecare prizonier trebuia să arunce din trecere tot ce are mai de preţ asupra lui. Vai de cel ce era prins că ascunde ceva.
De data asta nu era nimic de făcut, trebuia să trec şi eu prin vămuirea banditească la care eram constrânşi. Până atunci scăpasem uşor – îmbrăcămintea în care eram parţial deghizat şi dolmanul cel mic de postav verde, cam tăvălit, pe care-l purtam la subsuoară ca pe o simplă tunică uzată, cu blăniţa întoarsă înăuntru, nu atrăgeau nimănui atenţia. Dar acum trebuia să dau şi eu ceva, ca să nu fiu cumva percheziţionat. Când mi-a venit rândul am aruncat pe foaia de cort un ceasornic turcesc, ieftin, pe care-l cumpărasem cu vreo zece zile în urmă ca amintire din Turtucaia. Exhibiţia unui obiect de lux ca acesta era cam imprudentă din partea mea, dar n-aveam alt lucru de care să mă pot lipsi mai uşor.
– De unde ai tu asta, mă? întrebă unul dintre starşi, care ştia puţin româneşte.
– L-am luat de la un ofiţer… răspund eu, făcând cu mâna la stânga.
Bulgarul a râs; apoi s-a întors către cel care venea după mine – ş-am scăpat cu atâta. Dacă i-ar fi dat în minte să mă caute, ar fi avut mare surpriză; căci afară de alte obiecte mai puţin preţioase pentru el (două săpunuri, perie de dinţi, un volum minuscul de Vigny, o maşină de ras “Gilette” – şi alte curiozităţi), aveam la mine încă un ceasornic, un inel mic de aur şi câteva sute de lei în monede de argint, risipite prin toate buzunarele.

Cât de folositori pot fi morţii

Morţii sunt scoşi la marginea taberei, fără zăbavă. Îndată ce moare un om, alţi doi sunt gata să-l înhaţe de cap şi de picioare, ca să treacă cu el printre santinele şi să-l depuie mai încolo, la o sută de paşi, în umbra unui gard. Mulţi se îndeasă la treaba asta, ştiind că, dacă ajung acolo, afară din tabără, tot mai au şanse să găsească, în schimbul unui ban, o cană de apă sau o bucată de pâine.
Dar transporturile acestea mortuare s-au îndesit de la o vreme, fără ca numărul morţilor înşiraţi pe lângă gard să fi sporit în aceeaşi măsură.
Şi iată că într-un rând câţiva ciasovoi, cari au mirosit te miri ce, că nu-I lucru curat, se răped fără veste cu ciomagul ridicat spre doi oameni înhămaţi aşa, la un mort. Când văd primejdia asupra lor, cei doi ciocli improvizaţi îşi leapădă brusc povara la pământ şi fug îndărăt, cu ciasovoii după ei.
Rămas singur la jumătatea drumului, mortul ridică binişor capul, priveşte în juru-i cu precauţie, măsoară din ochi distanţele… apoi sare deodată-n picioare şi, la rândul lui, o rupe la fugă.
Ciasovoii se zăpăcesc.
– Da eb maika ! Rumanski !… înjură ei pe bulgăreşte şi râd, alergând după mort.