Ştiţi cu toţii bancul cu baba în tren care vede un negru: maică, da’ tu ce eşti? – negru! – negru, negru, da’ de unde? – din Congo – din Congo, din Congo, da’ de unde din Congo? – din Brazaville! – aha, din Brazaville… şi al cui eşti tu maică din Brazaville?
Treaba e că nu este banc, ci este principiul care a stat sute de ani la baza poliţiei din ţările române. Profesorul meu de paleografie chirilică Pavel Mircea Florea ne povestea că satele medievale româneşti erau comunităţi închise, orice nou venit era supus tirului de întrebări de mai sus. Existau două variante corecte: ori îţi depănai neamul pe rudă, pe sămânţă şi dovedeai că eşti cimotie cu vreunul de pe-acolo, ori erai „omul domniei” şi trebuia să prezinţi o dovadă, o carte domnească, un inel cu sigiliu (caz în care primeai tot sprijinul comunităţii locale, găzduire, hrană, cai de schimb etc.) Orice alt răspuns sau minciuna îţi aducea pe cap isprăvniceii de la judeţ, care te făceau ei să spui cine eşti cu adevărat (cu excepţia cazului în care erai vreun haiduc în cârdăşie cu tot satul).
Mi-am amintit povestea asta când am văzut ce campanie intenţionează să pună pe picioare Institutul Eudoxiu Hurmuzachi pentru Românii de Pretutindeni (aici). Şi vă propun şi o fotografie de la 1938 cu un negustor bucovinean de lemne, în sarică şi opinci, care şi el întreabă: tu al cui eşti?
„Da’ tu de-al cui tata esti?” – asa se intreba la bunica-mea-n sat, pana nu chiar foarte demult. Bine, era o intrebare adresata doar copiilor sub 10 ani, pentru ca indata ce cresteai, erai „inregistrat” la evidenta populatiei si toata lumea iti stia rudele, pataniile si poreclele pana la al zecelea neam.
Uimitor mi se parea ca oamenii in sat ma identificau fara gres pana si pe mine, nascut si crescut la oras, care veneam pe-acolo doar in vacante sau duminicile: pur si simplu si cei instrainati erau tot „de-ai lor”, si le urmareau rostul si samanta pana in cele mai indepartate unghere ale tarii (cel mai indepartat fiind pe-atunci Valea Jiului, unde ajunsesera unii momiti de castigurile mari ale minerilor din vremea aia).
Si mai era usoara reticenta fata de „vinitici” (chiar daca, in unele cazuri, erau veniti din satul vecin, de la numai 7-8 kilometri distanta): putea dura ani in sir pana se integrau. Sau niciodata 🙂
A, si n-am vazut niciodata militieni pe-acolo. Ani in sir, singura sapca din sat a fost a postasului 🙂
Asa e si la noi in Basarabia. Pana amu’ imi aduc aminte cum m-a intrebat un vecin din satul bunicilor cand aveam vreo 7 ani: „Tu de’a cui esti?”. Si eu i-am raspuns: „De-a lu’ bunelu'”. Intamplarea ne amuza toata familia pana astazi.
Inca se mai pastreaza intrebarile astea, chiar si la orase. Mai ales cele mai mici, medii.
Eu știam varianta: ”Tu a lu’ cui ești?”
ai un blog foarte misto.
Felicitari pentru noua infatisare si tot ce scrii!
Tot asa!
Foarte interesant articolul si imi place tare mult si blogul dar nu as fi vrut sa ii schimbi lookul, arata mai profesionist inainte, dupa parerea mea
Pai asta s-a pastrat foarte bine in numele de familie moldovenesti.
La noi in Ardeal, in sat aproape nimeni nu foloseste numele de familie ala din acte, ba chiar s-ar putea sa sune complet necunoscut. Le invata copii la scoala cand se striga catalogul.
La bunicamea in sat unde lumea chiar se cunoaste era de ajuns sa ma dau jos din autobuz si sa fiu recunoscut automat de oamenii din sat al cui is, dupa fizionomie si statura. Satul e in general un loc in care traiesc 2-3 neamuri de oameni.
Cand imi aduc aminte mi se face dor sa ma duc in vizita… foarte pitoresc loc nu doar ca si peisaj.
Sper sa nu fie vre-o campanie mascata a lui Napoleon Savescu si sa incerce iar sa ne convinga pe toti ca suntem daci.
In rest:tin minte cand ma duceam la bunci la sat si ma lua lumea cu „tu al cui esti?”.
O fereastra spre trecut,treaba asta.
si pe mine cand m-a intrebat prima data al cui sunt, am zis ca sunt al mamei. S-a uitat omul la mine lung, m-a intrebat cum o cheama pe mama si sa arat in ce parte de sat stau si m-a informat: „A, esti de-a lui Catana”. Asa am aflat de-al cui sunt si eu. 🙂