Cu multă vreme înainte de venirea naziştilor la putere, marile firme germane puseseră pe picioare un plan de transformare a statelor din Europa de est în pieţe de desfacere şi furnizoare de materii prime şi forţă de muncă. Reprezentanţii industriei, finanţelor şi agriculturii germane s-au reunit în aşa numita Mitteleuropäischer Wirtschaftstag (Uniunea Economică pentru Europa Centrală) la data de 6 decembrie 1926. Scopul acestei asociaţii din care nu lipsea nici un nume mare al economiei germane: penetrarea economică în spaţiul central şi sud-est european în sensul transformării sale în piaţă de desfacere pentru produsele germane şi furnizoare de materii prime şi forţă de muncă. MWT a colaborat strâns cu statul german, ministere şi servicii de informaţii, iar după 1933 a găsit calea să se apropie de Hitler reuşind să-şi împletească interesele cu cele ale proaspătului dictator. (detalii aici)
Sistemul german de capturare a economiei româneşti
După anul 1931 orice fel de credit internaţional a dispărut – parte din cauza crizei globale, parte din cauza unor decizii protecţioniste luate de Statele Unite şi Marea Britanie. În lipsa creditelor, comerţul internaţional a fost orientat pe sistemul clearing-ului – statele încheiau acorduri bilaterale care reglementau schimburile comerciale astfel: exporturile erau echivalate în moneda statului mai puternic şi se constituia un credit în favoarea statului exportator care era folosit pentru achitarea importurilor. Practic: România trimitea petrol în Germania, i se deschidea un cont în mărci, iar în schimbul acelor mărci achiziţiona produse germane. Sistemul prezenta câteva dezavantaje evidente: profiturile nu puteau fi folosite pe alte pieţe pentru alte produse, achiziţiile se făceau la preţurile impuse de germani.
Începând cu 1935 (când a fost semnat un acord comercial româno-german) Germania a dus o politică treptată de acaparare a economiei româneşti folosind sistemul clearing-ului. Germanii au făcut tot posibilul să acapareze cât mai mult din exporturile româneşti şi să se îndatoreze cât mai mult faţă de România. Ideea era simplă: mărcile germane erau blocate în Germania, românii nu aveau oricum ce face, decât să cumpere produse industriale germane.
Pe de altă parte România era blocată în propriul sistem economic. Existau trei produse de export româneşti: petrolul, cerealele şi cheresteaua – şi fiecare dintre ele avea propriile probleme. Petrolul era o materie strategică, iar Franţa şi Marea Britanie făceau presiuni politice ca România să nu vândă prea mult petrol Germaniei. Cerealele româneşti reprezentau o problemă de politică internă – producţia agricolă era realizată pe suprafeţe mici, nemecanizate, cu două consecinţe: preţ mult mai mare decât grâul american şi cel sovietic, iar dacă nu era vândut îi băga în faliment pe micii fermieri, ceea ce provoca tensiuni sociale (amintiţi-vă de dilemele economice ale lui Ilie Moromete). Cheresteaua era singurul produs competitiv, însă nu putea susţine singură economia românească.
Franţa şi Marea Britanie refuza să cumpere grâul românesc mult prea scump, iar industria petrolieră din România era deţinută în proporţie de 42% de concerne franco-britanice (statul român deţinea doar 29%!) astfel că principala grijă a aliaţilor noştri occidentali era să-i împiedice pe germani să cumpere petrol românesc, nu să cumpere ei mai mult. Şi chiar dacă ar fi cumpărat mai mult din România tot nu ar fi fost un mare câştig: plăţile cu Londra şi Parisul se făceau tot în sistem clearing şi ne vindeau tot ce voiau ei.
Germania a ştiut să împletească politica şi economia: au acceptat preţurile mari ale cerealelor româneşti, s-au îndatorat masiv faţă de România şi au început să facă presiuni. Scopul germanilor, mai ales înainte de izbucnirea războiului: să-şi asigure importurile de petrol necesare armatei şi să-şi creeze un mecanism de presiune politică pentru cazul în care România o lua razna. O analiză comparativă a balanţei comerciale româno-germane pentru lunile ianuarie-martie 1938 şi ianuarie-martie 1939 scotea la iveală apariţia unui deficit de 13,45 milioane mărci germane în 1939 faţă de un deficit de 1,85 milioane mărci germane în 1938. Naziştilor le plăcea să fie datori.
Problemele economiei româneşti şi decontul
Planul general economic al României în perioada interbelică a fost simplu: profiturile din vânzarea petrolului şi a cerealelor trebuiau investite în crearea unor industrii româneşti. Iar industria principală în care s-a investit a fost industria de armament, datorită situaţiei geopolitice (vecini cu pretenţii teritoriale). Corupţia şi lipsa de capacitate administrativă plus faptul că marii fabricanţi de armament nu îşi cedau licenţele chiar aşa uşor (iar românii nu au reuşit să inventeze arme) au făcut ca planul să eşueze în mare parte. Nici sistemul clearing-ului nu funcţiona: francezii şi britanicii evitau să ne vândă armament (sau ne vindeau foarte puţin), germanii limitau drastic exporturile de arme (la un moment dat Hitler a spus ceva de genul „românilor o să le dau triciclete, nu tancuri”). Au fost construite câteva fabrici de armament, însă din punctul de vedere al aviaţiei şi tancurilor România era inexistentă la începutul celui de-al Doilea Război Mondial.
Decontul cu Germania a venit în anul 1938. După ce a anexat Austria, a dezmembrat şi ocupat Cehoslovacia, Germania a venit cu nota de plată la Bucureşti. Creierul operaţiunii a fost Karl August Clodius (diplomat, preşedintele Comisiei economice româno-germane şi unul din sprijinitorii MWT). De la 37 de lei pe o marcă Clodius a cerut în 1938 creşterea cursului de schimb la 45 de lei pe marcă. Românii s-au târguit cum au ştiut mai bine, însă au trebuit să accepte creşteri succesive ale cursului. În 1939 negocierile economice au fost conduse de Helmut Wohlthat care a venit cu o idee nouă: crearea de unităţi economice mixte româno-germane în agricultură şi exploatări petroliere. Ministrul Economiei Ion Bujoiu spunea că astfel: „ţara noastră era redusă în acest caz la o simplă furnizoare de braţe de muncă, bogăţiile ei naturale şi posibilităţile de producţie servind exclusiv la satisfacerea nevoilor germane”. Tot la negocierile din martie 1939, germanii au cerut iar creşterea cursului la 50 de lei pe o marcă motivând că grâul românesc e prea scump – însă creşterea urma să se aplice şi la petrol şi cherestea. De frică să nu păţească ce a păţit Cehoslovacia, România a acceptat cererile economice germane: mărirea cotei de export la petrol, înfiinţarea de întreprinderi mixte româno-germane (a respins doar creşterea cursului). Mecanismul clearing-ului şi al îndatorării a dat rezultate.
Karl Clodius a fost capturat de sovietici la Bucureşti în 1944 şi a murit în prizonierat în 1952. Se pare că nu a stat prin lagăre, ci a fost folosit de sovietici drept consultant economic pentru spaţiul balcanic. Ideea nazistă a întreprinderilor mixte cu românii a fost preluată cu entuziasm de sovietici: Moscova a luat participările germane la aceste întreprinderi mixte drept despăgubiri de război şi aşa au apărut primele Sovromuri de care am scăpat abia în 1956. MWT a fost reevaluată în anul 2006 ca un „model european” pentru sud-estul Europei.
Si acum preluata , mai vartos, de UE !!!
Aliatii nu puteau împiedica Germania sa aiba access la petrolul românesc.
La Ploiesti existau si societati germane de exploatare, ba chiar o societate mixta germano-americana. Când au bombardat Ploiestiul în 1944, americanii au avut o grija deosebita sa loveasca si ASTRA (IIRC 🙂 ), pentru ca sa nu fie acuzati de practici comerciale neloiale. Cât de mult a contat parerea Standard Oil (principalul furnizor al Reichului), nu se stie 🙂
‘ideea’ e mai veche dar ‘buna’.. si se practica si in ziua de azi.. importurile ‘pe credit’ sunt o forma prin care exportatorii ii sustin economic pe importatori.. iar lipsa controlului asupra monedei in care este creditul ii face deseori sa piarda.. Devalorizarile unor monede in raport cu altele nu sunt fara consecinte asupra celor care ‘au de primit’.. Cantitatile mari de moneda straina cu care se fac multe achizitii duc iar la acelasi lucru.. (miliardele de ruble aparute in Romania dupa 1944.. miile de miliarde de dolari de pe pietele lumii etc..)
Ma gandesc ca atunci cand CZ Codreanu a spus ca in 48 de h de la biruinta legionara, a fost acuzat ca e agent nazist. Intre timp, cei care l-au ucis si-l acuzau, au venit in genunchi acolo unde Codreanu voia sa ajunga in picioare.
Articolul dvs demonstreaza incompetenta, coruptia si servilismul regimului Carol al II-lea.
” Iar industria principală în care s-a investit a fost industria de armament, datorită situaţiei geopolitice (vecini cu pretenţii teritoriale).” chiar aşa? adică nu s-a făcut nimic altceva? din câte ştiu comuniştii au preluat ideilor burghezilor ăia idioţi doar că le-au pus în practică artificial. dacă rămâneau industriaşii ăia corupţi ce naiba produceau? peste tot în lume, chiar şi la mult lădaţii americani cele mai bune afaceri se fac cu statul aşa că …
„Cerealele româneşti reprezentau o problemă de politică internă – producţia agricolă era realizată pe suprafeţe mici, nemecanizate, ” iarăşi mă minunez. dar marile moşii? boierul ăla cu ce ara, semăna şi strângea recolta? o să ziceţi cu ţăranii, că-i exploata ca nişte duşmani de clasă ce erau. să avem în vedere generatoarele de curent care existau la conacele boierşti şi-o să ne dăm seama că oamenii aceia ştiau ce înseamnă progresul şi că aveau interesul ca moşia să producă mai mult şi mai bine. corect ar fi că micile gospodării ale ţăranilor trăiau alături de marile moşii şi aveau şi ei avantajele lor.
ce răi au fost nemţii ăia. din câte ştiu ce au luat au plătit, cinstit, nemţeşte. nivelul de educaţie, de bun simţ, nivelul de trai – de putea muncitorul român să-şi ţină nevasta acasă ca să aibă grijă de gospodărie şi de copii şi să-şi construiască căsuţa lui, nu s-a mai atins de atunci niciodată. asta de rău ce era pe vremea aia.
Problema e alta.
Taranii îsi cultivau terenurile pentru subzistenta. Boierii pentru a vinde cerealele. Nu vreau sa sau vina pe nimeni, dar între pretul „de mosie” si cel exportat exista o marja suficient de mare pentru a permite angrosistilor un trai mai mult decât decent (la urma urmei aveau monopol). Parcelele mici sunt nerentabile, cele mari sunt.
Nemtii au platit nemteste, dar numai pentru ca au fost siliti. Nemtii sunt corecti ca nemtii numai daca sunt siliti, cine nu crede sa întrebe la Finanzamt :). În 1917 au vazut pe propria piele ce însemna sa ocupi Ploiestiul dar sa nu poti exploata petrolul. Asadar, Antonescu le-a cerut nu Reichsmarks ci aur, celebrii cocosei ascunsi de frica comunistilor în fundul gradinii. Aurul era universal acceptat.
‘aia’ cu aurul era INCA in suspens pentru Romania.. Pentru plata in aur facuta de Germania si presupus a fi facute din aurul confiscat de la evrei etc.. tarile respective au fost ‘amendate’ cu sumele respective.. Elvetia a facut o intelegere prin care sa plateasca ‘doar’ 3,5 miliarde.. in dreptul Romaniei se vehiculeaza cifra de 13 miliarde.. posibil sa fie o intelegere cu cei aproape 18 datorati de Germania..
Marian, şi-atunci, dacă totul era de subzistenţă, de ce ţăranul român a preferat să moară decât să-şi dea pământul la colectiv? de ţărani morţi de foame în perioada aceea n-am auzit, după … am văzut ce-a devenit satul românesc. că tot se leagă cu postarea următoare.
Liliana, poate ca termenul de subzistenta te-a facut sa crezi ca m-am referit la „cât sa nu moara de foame”, când de fapt sensul dorit de mine era „cât sa sustina alimentar si financiar familia lui”.
Doru, nu stiu despre ce despagubiri vorbesti tu, eu n-am auzit nimic de asa ceva. De altfel, mi se pare jaf la drumul mare sa „amendezi” doua tari pentru aceeasi fapta (o data pe nemti ca a platit, si înca o data pe români ca a încasat). Despagubiri au fost acordate pentru evreii, presupusi morti, proveniti de pe teritoriul României, care au fost numarati de doua ori, si la unguri si la noi, si la rusi si la noi (Moldova si Ucraina); pacat ca nu se acorda bonusuri pe cap de evreu salvat, dar nu exista evreu sa dea bani cum nu exista pasare cu blana.
Revenind la tema:
nu e nimic rau în a face schimb cu o alta tara – la urma urmei, Germania era recunoscuta pentru calitatea deosebita a marfurilor sale industriale. Problema aparea doar atunci când balanta era dezechilibrata – materii prime subevaluate, produse finite supraevaluate. Nu s-a schimbat nimic de atunci, daca nu credeti întrebati-va de ce trebuie sa platiti pe un prelungitor la fel de mult ca pe un celular.
România a facut parte si din CAER. Am avut balanta excedentara în ruble transferabile, si dupa caderea cortinei de fier am vazut ciuciu, fapt ca îndatorarea Germaniei era o chestie buna, în esenta. La fel am patit si cu arabii, am importat în primii ani de „libertate” napolitane de la egipteni în contul a câtorva zeci de milioane bune de dolari, desi Egiptul exporta petrol iar noi aveam nevoie de el (macroeconomic). Despre miliardul juma lasat cadou Irakului (la sugestia americanilor) se vorbeste tot atât de mult ca si de Fondul Libertatea.
Nu stiu cum se face ca mereu cadem de fraieri.
Pingback:O idee nazistă preluată de sovietici pentru înrobirea României (de George Damian)