Când vine vorba de arte marţiale toţi ne gândim la ninja şi samurai, iar expresia „arte marţiale româneşti” poate stârni un zâmbet ironic. Însă nu este chiar aşa de simplu. Să ne uităm la câteva mărturii din vechime – la 1656 germanul Conrad Iacob Hiltebrand descria astfel o scenă din Cluj:
Românii poartă în mod obişnuit ciomege. Felul de folosire al acestor măciuci l-am aflat la Cluj. Un asemenea „Romunus” sau român voia să apuce ceva; atunci, într-o clipită au fost vreo 10 ciomege pe spinarea lui, de ale căror lovituri a ştiut să se apere cu îndemânare cu ciomagul său lung, astfel a scăpat din această treabă fără vreo durere deosebită.
O adevărată probă de Bōjutsu dacă vreţi. Dimitrie Cantemir scria despre moldovenii secolului al XVII-lea că:
Trag foarte bine cu săgeata, ştiu să arunce chiar şi suliţa, dar treabă mai bună au făcut totdeauna cu sabia; de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului o armă la folosirea căreia nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.
De undeva sau de la cineva au învăţat moldovenii să mânuiască sabia cu iscusinţă.
Dacă prin arte marţiale înţelegem metode de luptă tradiţionale, care se referă în principiu la arme albe sau la lupta cu mâinile goale, metode care să fie sistematizate şi să beneficieze de aportul unor maeştri care să întemeieze şcoli în care să existe o programă bine stabilită – atunci Europa medievală nu este foarte deosebită de China şi Japonia.
Cel mai vechi manual de luptă cu sabia din Europa datează din jurul anului 1290, scris în latină şi germană (detalii aici). Johannes Lichtenauer este considerat părintele artelor marţiale europene: de la el ni se păstrează un manual datat în anul 1389 care acoperă tehnici de luptă cu sabia (cu armură şi fără armură, pe cal sau pe jos) dar şi tehnici de luptă cu mâinile goale. Învăţăturile lui Lichetnauer au fost transmise sub forma unor versuri pentru o memorizare mai uşoară, din păcate destul de criptice şi greu de înţeles în ziua de azi. După 1400 a urmat o adevărată explozie de manuale de luptă ale uceninicilor lui Lichtenauer, extinse asupra tehnicilor de luptă cu suliţa, cuţitul şi ciomagul, inclusiv manuale dedicate luptei cu mâinile goale. În aceeaşi perioadă au început să apară astfel de manuale şi în Italia (detalii aici).
Revenind la ţările române: cel mai probabil la curţile voevozilor au ajuns astfel de maeştri, odată cu armele importate din Europa occidentală. Realitatea nu a fost precum în filmele lui Sergiu Nicolaescu cu ţăranii mânuitori de plug pe vreme de pace şi de sabie pe vreme de război. În realitate războaiele românilor au fost duse în evul mediu de nobilime (mai ales mica nobilime) care avea timp liber să înveţe să lupte cu diversele arme existente. Nu aş zice că au existat „arte marţiale româneşti” propriu zise, mai degrabă românii au fost încadraţi în curentul general european.
Iar artele marţiale tradiţionale au dispărut din ţările române pe la sfârşitul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea. În primul rând a fost vorba despre tendinţa europeană de generalizare a armelor de foc care au transformat spada mai întâi în arma cavaleriei şi mai apoi în element decorativ (iar în cazul specific românilor a fost secolul fanariot în care nu a mai existat o armată a românilor iar nobilimea s-a trasnformat în funcţionărime). În secolul al XIX-lea românii au început goana să ajungă din urmă Occidentul european şi au adoptat sistemele şi structurile armatelor europene moderne – cam în acelaşi timp cu Japonia şi China. Unde a ajuns fiecare e altă poveste.
Felicitari pentru modul subtil in care se reconfirma tendinta de a îi numi romani maciucasi.
Chiar incercam sa gasesc informatii despre „artele martiale locale” si sa vad daca exista o miscare de redescoperire a lor, dar se pare ca inca nu este momentul. Apropo, maghiarii au inceput o miscare de redescoperire a „artelor martiale traditionale”.
Sincer nu prea cred că există arte marţiale tradiţionale maghiare, româneşti sau ale oricărei alte naţiuni moderne. Armamentul şi tehnica de luptă din evul mediu european erau destul de standardizate. La maghiari poate fi vorba de trasul cu arcul de pe cal (pierdut cel mai probabil din secolul al XI-lea şi oricum, comun tuturor popoarelor de stepă, nu a aparţinut exclusiv maghiarilor). La români putem identifica rămăşiţe arhaice ale unor obiceiuri militare la căluşari sau junii Braşovului, însă şi în aceste cazuri tehnica a depăşit ritualurile cu multă vreme în urmă.
Prea putine arte martiale pot fi considerate exclusiv apanajul unui popor.
Exact asta este elementul central in incercarile lor de redescoperire: trasul cu arcul de pe cal. Si din cate stiu si la bulgari este o miscare in acest sens.
Intrebarea mea este: nu a existat un stil de lupta cu batele al ciobanilor sau tranta? Din cate zice Wikipedia(http://en.wikipedia.org/wiki/Folk_wrestling#Continental_Europe) a existat.
Adevarul este ca romanilor li se potriveste ciomagul ca o manusa, nu cred ca exista taran care sa nu manuiasca sapa cu precizie aproape chirurgicala :D.
Ciobanii mai ales folosesc gioagele alea ale lor frumos impodobite cu tot felul de motive. In urma cu vre-o 15 ani au poposit in zona niste ciobani cu oi la iernat, noi aveam scenarii de lupta dupa filmele chinezesti dar ciobanii aia ne-au dat lectii de invartit betele fara sa fi vazut nici macar un film cu arte martiale chinezesti. Plus ca stiau sa le arunce foarte bine, prindeau fazanii din zbor, lucru pe care noi nu l-am reusit niciodata.
La bunicamea in sat cam toata lumea purta un fel de baston a la Gandalf, evident nu era la fel de elegant dar isi facea treaba mai ales cand era vorba de adunat vacile de pe camp.
Presupun ca in toata zona rurala, oamenii sunt obisnuiti sa foloseasca diverse unelte care de cele mai multe ori conta dintru-un batz care are la capat atasat oarece extensii gen sapa, coasa, furca, etc.
La unguri e nebunie mare cu arcurile, va pot confirma eu ca circul des des in zona. Multe cluburi de copii, de seniori, de profesionisti, e mai mare dragul sa ii vezi folosind sculele alea.
Disparitia armelor românesti si a stilurilor de lupta asociate este legata de aservirea completa a tarii de turci, prin regimul fanariot. Printre altele au fost impuse si darâmarea cetatilor de aparare (nu mai era nevoie de ele, ne aparau turcii, asa cum azi ne apara americanii), si renuntarea la armata regulata si înlocuirea ei cu elemente de paza interne, echivalentul jandarmilor de azi, numiti arnauti.
Poporul trebuia sa munceasca pe câmp ca fanariotul sa-si recupereze pungile de galbeni date pesches si înca ceva pe deasupra, pentru osteneala ‘mnealui.
imi aduc aminte ca am citit, cu cateva decenii in urma 🙂 despre un oarecare voievod (scuze, nu-mi amintesc numele, era unul din astia mai mici, da rai), care a folosit cu succes cete de arcănari (arcan = laţ) impotriva cavaleriei grele. tehnica era simpla, incercau sa agate picioarele unui cal din primul rand, mai pe la mijlocul trupei de calareti, si intinzand brusc coarda se duceau gramada o multime de cai si calareti.
chiar imi pare rau ca nu-m iamintesc despre cine era vorba… ca pe net nu gasesc alte informatii.
Sa nu uitam totusi ca prima scoala de hatha-yoga din Europa a fost deschisa de Lizica Codreanu:
http://deieri-deazi.blogspot.ro/2014/01/artisti-aproape-uitati-4-lizica-codreanu.html
hmm, am gasit ce citisem, dar nu sunt sigur de valoarea istorica:
Dumitru Almas: Voievodul fara teama si fara prihana. (Radu de la Afumati)
povestea suna frumos, dar nu cred ca e bazata foarte mult pe izvoare istorice.
poate George stie mai mult?
Pingback:Link-urile de miercuri | dorinlazar.ro
Acestea sunt tactici de lupta, nu arte martiale.
am citit acum multi ani o carte autobiografica(spre rusinea mea am uitat si titlul si autorul – au trecut vreo 15-20 de ani de atunci) a unui vanator care descria o intrecere intre 2 tineri ciobani – aruncatul ciomagului la tinta. Autorul era foarte impresinat de abilitatile tinerilor si spunea ca ciobanii mai in varsta cu siguranta sunt si mai eficienti si periculosi in folosirea respectivei arme.
Iar abureli!
Mai întâi, la care filme din creaţia lui Nicolaescu face referire Georgică al nostru? Te pomeneşti că se referă la filmul Pentru Patrie ori la serialul „Războiul Independenţei”, unde apare un anumit personaj numit Peneş Curcanul. Dar stai! Că acela chiar a fost ţăran de la plug şi chemat la oaste!
În al doilea rând, oare soldaţii romani (ăia veniţi cu împăratul Traian) ştiau că nu au voie să facă şi agricultură pentru că le-o interzice musiu Georgel? Care Georgică afirmă în schimb că TOŢI boierii erau specializaţi în meseria armelor. ceea ce este o aberaţie.
Iar Georgică fără frică mai scoate o năzbâtie în dulcele curent conform căruia numai şi numai din vest ne-a sosit PROGRESUL, CILIVIZAŢIA. Bizanţul a fost un nimic din punct de vedere militar, aşa cum gunoaie marţiale au fost şi tătarii ori turcaleţii. De altminteri osmanlâii au ajuns de două ori la porţile Vianei doar aşa, ca să li se facă un hatâr.
Băi Georgică, băi, mai ‘nainte de a înşira verzi şi uscate – mai ales cinematografice (c’aşa-i place şi lui Boia să facă pe istoriograful, bazându-se pe opere de fantezie literar-cinematografice) ai luat măcar de formă vreun volum din Istoria Militară a poporului român?
Băi Mărinică, băi! Eşti foarte deştept, citit şi mânuieşti ironia ca nimeni altul. Ai câştigat premiul „Spamerul lunii februarie 2014”.
Soldatii romani nu faceau agricultura, ei erau militari.
Ca armata româna ajuta taranimea muncitoare la strânsul recoltei pe vremea lui Ceausescu n-are nimic de-a face cu tehnica militara.
Însa la capatul serviciului militar, daca-l apucau, pensionarii militari, numiti veterani, primeau o ferma undeva în „teritoriile ocupate” si deveneau agricultori.
Si apoi iarasi se face confuzie la greu între tactica militara (care implica manevre cu grupe de oameni) si artele martiale (care reprezinta mestesugul folosirii armelor sau a corpului propriu, vezi judo).
Artele martiale au fost interzise pe vremea lui Ceausescu, pentru a nu îngreuna munca militienilor la arestarea infractorilor, singurele cluburi care aveau voie erau cele cu discipline olimpice, iar judo era permis numai în cadrul cluburilor afiliate armatei sau militiei.
Singura arta martiala venita din est pâna la aparitia filmelor de tip „Palitura crâncena” a fost tehnica arcasilor, adusa de huni si apoi de tatari, chiar daca arcasi au avut si romanii.
Bizantinii dragi lui Donkeypapuas au avut alte contributii la tehnica militara (asta se ocupa cu dezvoltarea armelor în sine), de exemplu focul grecesc.
Cu alte cuvinte un fel de:
http://s2.quickmeme.com/img/01/01dc6337573e5b0c902805f31b0b2195924465806fd7f84f005c71aaa6ab0a87.jpg
Dar in ultima vreme s-au cam inmultit.
„Dacă prin arte marţiale înţelegem metode de luptă tradiţionale, care se referă în principiu la arme albe sau la lupta cu mâinile goale, metode care să fie sistematizate şi să beneficieze de aportul unor maeştri care să întemeieze şcoli în care să existe o programă bine stabilită – atunci Europa medievală nu este foarte deosebită de China şi Japonia.”
1. Mânuirea fiecărei arme în parte e o artă marţială (spre exemplu, arta luptei cu sabia, cu securea etc). Din acest motiv, toate societăţile în care războaiele şi conflictele erau foarte frecvente au inventat propriile lor arte marţiale. (Şi tirul cu arcul sau cu arma de foc sunt arte marţiale).
2. Forma practicată în cluburile sportive a fiecărei arte marţiale în parte (judo, karate, scrimă etc) e strict un sport pentru ring, nu pentru lupta adevărată. Nu o spun eu, o spun veteranii de război. Nimeni nu o să lupte în condiţii egale, cu lovituri sub centură interzise, atunci când e vorba de viaţă şi de moarte. Fiecare vrea să capete o poziţie mai bună ca adversarul, să îl lichideze cu o armă mai bună ca a lui şi să se întoarcă acasă.
3. Până în secolele 18-19, sabia sau armele de foc erau mult prea scumpe pentru marea majoritate a populaţiei, de asta portul sabiei era un semn al apartenenţei la casta militară-aristocratică. În Europa medievală un recrut ţăran era deja experimentat în mânuirea securii (marea majoritate a vikingilor, spre exemplu, foloseau securi, nu săbii) sau a uneltelor agricole, deci era uşor de instruit în mânuirea lăncilor sau a altor arme lungi.
Pacat ca nu reinviem aceste tehnici de lupta si arte martiale, doar asa ne mai putem apara tara. Eu sunt taran, dar stiu sa dau cu coasa, cu toporul si cu sapa, asa chirurgical! Am facut si cateva incercari de a le manuii aceste ustensile si cu alte scopuri. Nu e greu sa inveti sa lupti, mai ales ca tata a fost campion la box si am de unde invata, plus ca mai inbin stiluri zis „agrare” cu ustensilele de camp.