De sărbători, un tânăr s-a poticnit în răscrucea prostului și a decretat că toate mâncărurile românești sunt de fapt turcești (de aici). Pornit avântat spre demitizare, noul nostru Rică Venturiano re-mitizează inconștient: ar primi o tingire peste ureche dacă l-ar auzi vreun grec, bulgar sau sârb că etichetează drept turcești mâncărurile balcanice.
Să luăm drept exemplu micii: orice demitizator știe că există mici și în Serbia și în Bulgaria și că de fapt micii nu sunt românești. Asemenea aiureli poate să debiteze doar cineva care nu a mâncat mici prin alte părți. De exemplu micii de la Chișinău sunt de o tristețe infinită, n-au nici o legătură cu ceea ce le place românilor. La fel și micii sârbești, uscați și seci, lipsiți de aromă. Sunt incomparabili micii din Serbia sau Republica Moldova cu cei românești, net inferiori pentru cineva obișnuit cu micii învârtiți pe grătarele carpato-danubiene-pontice. N-am nici un dubiu că pentru un sârb micii românești sunt semicruzi, unsuroși și mult prea aromați. Ceea ce ne aduce la esența problemei: este o chestiune de gust, obișnuință și practică. Micii românești sunt românești pentru că sunt pe placul românilor. Micii și sarmalele cu carne de porc nu au cum să fie turcești din simplul motiv că sunt cu carne de porc.
Mănânci ce ai
Și astfel ajungem la următorul pas în ceea ce privește originea mâncărurilor. Alimentația este în primul rând o chestiune de resurse: mănânci ceea ce ai, ceea ce crește pe teritoriul tău. În al doilea rând este o chestiune ideologică: în anumite zone unele mâncăruri sunt tabu; avem extreme de la chinezii care mănâncă orice merge cu spatele spre cer până la reglementările din Vechiul Testament. Abia în ultimul rând vine tehnica de preparare. Mănânci ceea ce ai în ogradă, dacă îți permite religia și gătești cum îți este mai ușor și iese mai gustos, indiferent de unde vine tehnica. Orice bucătărie națională din lumea asta se supune acestor reguli.
Iar de-a lungul timpului cele trei elemente se modifică, pentru că așa este istoria, o modificare continuă, un schimb permanent de idei și produse. Cine s-a ostenit să citească rețetele românești din vremea lui Constantin Brâncoveanu ar fi ușor uimit să afle că în bucătăria voievozilor se foloseau intens lămâile și portocalele – pentru a aminti doar două elemente dintr-un vast repertoriu de ingrediente ce nu au fost niciodată produse la paralela 45. În mod clar este vorba de rețete pentru cei bogați care își permiteau aceste produse importate; în al doilea rând avem o confirmare a celorlalte mărturii istorice care atestă comerțul intens al românilor cu Orientul Mijlociu. În același rețetar brâncovenesc găsim preparate cu origine franceze și italiene, desemnate ca atare. Boierii români de acum 300 de ani mâncau ce se găsea prin țară, ce reușeau să aducă de prin alte părți, gătind conform unor tehnici occidentale și orientale. Erau românești aceste mâncăruri? Cam da, pentru că erau adaptate gusturilor locale.
Mâncarea nu rămâne la fel
Eftimie a avut o intuiție: șaorma poate deveni mâncare românească în timp (aici) – pentru că este mâncată de români conform unei rețete adaptate gustului românilor, fără prea multe legături cu rețeta originală (detalii aici). La fel cum doner kebab pare să fi devenit mâncare națională germană: în Berlin sunt peste 4.000 de șaormerii, mai multe decât în Istanbul, după cum zice BBC. Tot de la BBC putem învăța cum se tratează subiectul originii istorice a unei mâncări, respectiv cazul humusului din năut, revendicat de greci, turci, sirieni, libanezi, evrei și mulți alți levantini (aici).
Noi nu avem o bucatarie nationala.
Da, am preluat mâncaruri de pe la toti vecinii, si le-am adaptat la cerintele noastre.
Le-a facut românesti?
Greu de spus.
Sunt convins ca un raspuns, nu tocmai cel dorit, poate veni de la oricare antreprenor român care s-a gândit sa deschide în strainatate un restaurant cu specific românesc. Pentru ca prin aceasta definitie a trebuit sa caute specificul unic, românesc, si nu-l va gasi.
Daca exista un specific românesc în bucatarie, acela este „sa manânci bine”.
PS: Cred ca cunosc destul de bine specificul alimentar al poporului român. În orice caz, trimiterile la DEX pentru etimologia diverselor alimente poate furniza informatii edificatoare.
Și care este poporul care are o bucătărie națională?
Am peste 70 de ani și am aflat încă din copilărie povestea micilor. Într-un restaurant bucureștean au rămas fără mațe pentru cârnați și proprietarului i-a venit ideea să pună umplutura de cârnat direct pe jar și a văzut că preparatul a fost foarte apreciat de clienți, Povestea e descrisă în numerose cărți. Documentați-vă msi bine înainte de a scrie aberații.
În primul rând cei care, fortati de împrejurari, au reusit sa-si promoveze o astfel de imagine.
Dintre cei fortati putem enumera italienii.
Francezii sunt din a doua categorie, ei si-au transformat defaimarea (daca nu au pâine sa manânce cozonaci) într-un lux.
Eu înteleg însa întrebarea ta mai mult ca o trimitere la origini: cine a inventat mâncarurile? Si daca aceia care au inventat mâncarurile sunt si cei carora trebuie sa li se atribuie meritele? Adica, degeaba au despoerit arabii cafeaua, degeaba au adus-o turcii în Europa, cafeaua este ori vieneza ori italiana, ce de acolo o stie Europa……
Nu am un raspuns la asta. Dar stiu ca grecii îi înjura pe turci pentru ca, zic ei, turcii le-au „confiscat” bucataria… dar întreb eu, exista oare Grecia pe atunci? De la Pharsalis au disparut din istorie si au revenit abia odata cu Eteria, si nici înainte nu erau chiar o natie întreaga…
Fiecare trage linia acolo unde-i convine.
Am uita sa precizez ceva, despre italieni.
Pentru mine, preparatele lor sunt de fapt valorificarea resturilor ramase de pe la festinuri, mai ales ale celor bogati.
De aia am zis „fortati de împrejurari”.
Pizza si pastele cu tot soiul de „ingrediente” nu au fost create, precum cele frantuzesi, ci obtinute de nevoie…
Nu am mâncat mici moldoveneşti sau sârbeşti, dar am mâncat greceşti şi sunt muuult mai buni decât ăia româneşti. Simți că mănânci carne, nu o pastă usturoiată, arsă şi condimentată până la refuz să nu mai simți gustul cărnii (eventual stricată dacă-i cumperi făcuți în târg).
Micii româneşti sunt o excepție de la regula că, față de alte popoare, românii mănâncă mai puțin condimentat.
Am citit comentarii ale altora despre noi în schimb că apreciem în mod deosebit gustul acru, românii având în meniu – tradițional sau nu – multe alimente acre.
Micii, sarmalele, gulașul, mămăliga și alte mâncăruri sunt atât de vechi încât nu pot fi numite românești, Turcești, ungurești, sârbești, etc.
Aaa, dacă ești un frustrat și îți scârbă de tine și norodul de unde vii, poți spune ca romanii au furat de la alții și tot așa.