De când praful de pușcă a ajuns în Europa pe la 1200 și ceva armele de foc au funcționat în baza acelorași principii mai bine de jumătate de mileniu. Ideea de bază a fost aceeași: o țeavă cu o singură deschizătură, în ea se turna praful de pușcă și proiectilul, apoi praful de pușcă era aprins printr-un orificiu la capătul închis al țevii, gazele rezultate din arderea rapidă aruncau proiectilul cu viteză spre țintă.
În 500 de ani de folosire pe baza acestui principiu armele de foc au cunoscut câteva îmbunătățiri minore: aprinderea a evoluat de la fitil la mecanism cu cremene și apoi la capsă, evoluțiile metalurgiei au permis reducerea dimensiunilor, ghinturile țevii au dus la creșterea preciziei, îmbunătățirea prafului de pușcă a mărit distanțele și a permis o tragere constantă. Însă principiul de funcționare a rămas același: încărcare pe la gura țevii, aprindere prin spate.
Cu articolul acesta vreau să încep o serie în care să urmăresc principalele evoluții ale armelor de foc semiautomate și automate. Majoritatea articolelor scrise pe tema armelor de foc sunt pline de ceea ce în limbaj militar se numesc ”caracteristici tehnico-tactice” – lungime, lățime, viteza glonțului, calibru etc. – eu vreau să subliniez schimbările care au marcat apariția armelor de foc moderne, punctele de cotitură în această istorie inginerească. Acum doar stabilesc lista de probleme care trebuiau rezolvate pentru ca armele de foc să tragă cât mai multe gloanțe, cu o viteză, precizie și la o distanță cât mai mari. O precizare: mă voi referi la arme de foc individuale, cele care pot fi purtate și mânuite de un singur om, armele semiautomate de la sfârșitul secolului al XIX-lea și în funcție de cum merge proiectul și armele automate de la începutul secolului al XX-lea până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Secole de-a rândul încărcarea archebuzelor sau a muschetelor pe la gura țevii a avut o consecință care a definit tactica: luptătorul trebuia să stea în picioare pentru a încărca arma, ceea ce îl lăsa expus focului inamic. O bătălie din secolele XVIII-XIX ar părea delirantă în ziua de azi: două rânduri de soldați avansează unul către celălalt în marș, când ajung cam la 50-60 de metri unul de celălalt încep să tragă – soldații stau în picioare și încasează loviturile în plin, cad pe capete. Ceea ce contează este viteza cu care fiecare își reîncarcă arma – acela trage mai multe lovituri. Arta militară a vremii includea manevre complicate pentru obținerea unei poziții avantajoase, camuflaje prin folosirea terenului, implicarea artileriei de câmp și a șarjelor de cavalerie, deschiderea bătăliei prin hărțuieli ale regimentelor de vânători – însă toate acestea duceau invariabil la confruntarea regimentelor de infanterie de linie conform scenariului de mai sus, confruntarea aceasta decidea soarta bătăliilor.
Dacă tehnica definea tactica, la rândul ei tactica luptei definea instrucția și etosul militarilor. Din partea soldaților se cerea o supunere oarbă – trebuiau să stea în picioare în fața inamicului care trăgea în ei – și erau supuși unor interminabile ore de exerciții pentru menținerea și creșterea vitezei de reîncărcare a armei, în paralel cu manevre de front – gruparea în anumite formații cât mai rapid în funcție de situațiile apărute. Ofițerii trebuiau să conducă prin puterea exemplului, să stea la rândul lor în picioare în fața unui val de focuri de armă (pentru un ofițer din acele vremuri duelul cu un singur adversar era o glumă, vezi aici mai multe detalii) și să fie gata să participe la lupta corp la corp ce urma invariabil în momentul în care cele două linii intrau în contact.
Soluția acestei probleme era simplă: încărcarea armei pe la culată, partea opusă gurei țevii. Ideea a existat în Europa încă de prin secolul al XVI-lea însă tehnica de prelucrare a metalelor din acea vreme nu a găsit o cale eficientă de punere în practică – mai ales pentru o producție de masă destinată folosirii de către militari și îndeajuns de simplă cât să poată fi folosită de către oameni cu un nivel minim de instrucție cărora să le fie explicată într-un timp minim. Au existat câteva proiecte de arme cu încărcare pe la culată, însă lipsite de capacitatea de a fi folosite de militari. Ideea aceasta implica la rândul ei modificări majore în mecanismul de dare a focului și necesita existența unui praf de pușcă produs astfel încât să aibă aceleași caracteristici, indiferent de proveniența sa.
Soluția a venit târziu, la mijlocul secolului al XIX-lea: pușca cu ac Dreyse (vedeți aici istoria și caracteristicile sale), un salt care a fost permis de apariția capsei de aprindere (în locul unui fitil aprins sau a unei pietre frecate de metal care genera scântei, o capsă de cupru ce conținea fulminat de mercur ce se aprrindea la lovire) și de conceptul de cartuș care să cuprindă toate cele 3 elemente: capsă, pulbere și proiectil. Armata prusacă a adoptat această armă și a folosit-o cu efecte zdrobitoare în bătălia cu austriecii de la Königgrätz din 1866: infanteriștii prusaci i-au întâmpinat pe cei austrieci culcați, oferind o țintă minimă, în vreme ce austriecii înarmați cu muschete Lorenz au înaintat în picioare, oferindu-și tot corpul drept țintă.
Încărcarea pe la culată a adus o serie de piese noi în armele de foc: închizătorul (un bloc de metal care blochează culata și nu permite ieșirea gazelor decât înspre gura țevii), sistemul de înzăvorâre (un sistem care să lege etanș închizătorul de culată), cuiul percutor (care lovește capsa de aprindere).
Pușca cu ac Dreyse folosea un cartuș de hârtie plin cu pulbere, iar capsa de aprindere era la baza glonțului – acul trecea prin hărtie și pulbere pentru a lovi capsa, problema era că acest ac se găsea în mijlocul exploziei, ceea ce făcea necesară înlocuirea lui periodică. Problema a fost rezolvată cam în aceeași perioadă prin apariția cartușului din metal, care încorpora capsa, pulberea și proiectilul. Prima pușcă adoptată militar care să folosească închizător și cartuș metalic a fost modelul Mauser 1871. Pasul următor au fost armele cu repetiție (las de-o parte puștile americane cu pârghie, gen Winchester, Henry sau Spencer, este o clasă de arme evitate de militari din mai multe motive: mecanism care nu suportă presiunile generate de cartușe puternice, greu de mânuit din poziția culcat etc.): plasarea unui încărcător care să conțină mai multe cartușe metalice în fața trăgaciului. Mânuirea închizătorului pe traseul spate-față realiza mai multe operațiuni: extragerea cartușului tras anterior, armarea percutorului, introducerea unui nou cartuș din încărcător în camera cartușului, înzăvorârea armei.
După ce vreme de sute de ani cadența de tragere a fost de 5-6 lovituri pe minut, în mai puțin de jumătate de secol puștile cu repetiție au ajuns la 15 lovituri pe minut. Însă militarii voiau să tragă mai mult și mai repede (mai ales după apariția mitralierei Maxim în 1883 care folosea forța reculului pentru operarea ciclului încărcare – tragere – reîncărcare) – așa a început cursa pentru armele de infanterie semiautomate și automate, subiectul acestei serii.
După rezolvarea problemei încărcării pe la culată, ideea armelor semiautomate a ridicat o nouă problemă: asigurarea ciclului de operare. O problemă de echilibrare a forței cartușului care trebuia să fie îndeajuns de mare pentru a fi eficient din punct de vedere militar, dar în același timp să permită funcționarea mecanismului ce asigură ciclul de operare. Apariția armelor automate este o istorie de tipul ”cine a fost primul, oul sau găina?” – multe arme au fost construite în jurul unui anume cartuș, fără a putea fi adaptate la alte cartușe.
Voi lăsa de-o parte armele care nu au fost adoptate pentru uz militar sau pe cele experimentale, le voi aminti doar în măsura în care au influențat aceste arme. În episodul următor vă voi povesti despre primul pistol militar automat: Mauser C96.
Alte articole din seria despre istoria armelor de foc
Cred ca din articol lipseste una din cele mai importante probleme, din care derivă majoritatea celorlalte si care a tinut în loc mult timp perfecționarea armei de foc. Se amintește de imbunatatirea pulberii, dar fără să se intre în detaliu. Pana la inceputul sec. XIX, pulberea utilizată degaja enorm de mult fum rezidual, care îneca țeava armei. Daca aceasta nu era curățată temeinic, dupa fiecare utilizare, arma devenea un pericol mai mare pentru cel care o folosea decât pentru adversar. Curatare care presupunea folosirea repetată de perii si subsante diverse. Cum o asemenea operațiune nu se putea realiza în timpul luptei s-a recurs în mod firesc la un compromis. S-a utilizat, atat in cazul tunurilor cat si a armelor de foc individuale, teava lisa cu un calibru simțitor mai mare decât dimensiune proiectului, pentru a avea o marjă de siguranță. Asa, era suficienta si o curatare superficiala a tevii dupa fiecare tragere, fiind însă sacrificată cu totul precizia. In aceste conditii, arma de foc nu avea nici o valoare ca arma individuala, in lupta unu la unu, imprecizia fiind totala. Se spunea ca ai nevoie de o cantitate de gloante egala cu greutatea unui om pentru a nimeri cu o muscheta un adversar de la 50 de pași. Asta daca binevoia sa stea pe loc o zi intreaga! De aici si lipsa de pericol a duelurilor cu arme de foc. Nu se punea problema folosirii in mod obisnuit a tevii ghintuite, care era cunoscută de mult, dar care reținea o cantitate si mai mare de reziduuri, necesitand în mod obligatoriu o curățire chiar mai temeinică dupa fiecare tragere. Țeava ghintuita, cu care se puteau executa inca de atunci trageri precise, a rămas multa vreme apanajul vanatorilor si tragatorilor de elita, aceștia din urma având însă aveau un rol de nișă în război. Puteau trage doar câteva focuri, în funcție de cate arme puteau transporta cu ei. Masa soldaților foloseau archebuza sau muscheta, oricât de imprecise si lente erau acestea, pentru avantajul de a putea repeta tragerea. Data fiind lipsa de precizie, s-a impus salva executata concomitent impotriva unui grup compact. Utilitatea lor era data de faptul că erau singurele lansatoare de proiectile care puteau străpunge o platosa de metal. Era singurul avantaj care compensa multimea de dezavantaje legate de repiditate, precizie si distanta pe care le aveau fata de arcul lung englez si arbaleta, dar acesta era un avantaj hotarator. Acul lung si abaleta, care au avut atata succes împotriva zalelor cavalerilor medievali, erau cu totul neputincioase împotriva platosei, care a fost adoptată pe larg in Europa occidentala la sfârșitul războiului de o sută de ani, tocmai din acest motiv. In afara Europei, unde platosa nu era folosită pe scară mare, arma de foc individuala nu prea avea nici o utilitate, exceptând efectul psihologic, datorat zgomotului produs. Rolul ei în cucerirea Americii a fost mult exagerat. Aceasta stare de lucruri a fost schimbată odata cu inovația tactica adusă de prințul Mauriciu de Nassau, respectiv organizarea în rânduri succesive de mușchetari care se inlocuiau unele pe altele pe masura ce isi descărca armale si le ce încercau, regimentul devenind o adevarata mitraliera umana, capabila ca traga salve in succesiuni rapide.
Mulțumiri pentru completările extrem de relevante.
Ar fi de menționat introducerea pulberii fără fum, în 1886. Până atunci, după 2 – 3 salve, câmpul de luptă devenea atăt de cețos încât militarii trăgeau orbește în norul de fum din fața lor. Odată cu apariția pulberii fără fum, militarii puteau nu doar să tragă, ci și să ochească inamicul la fiecare tragere.