Cât de homosexuali erau călușarii?

O ipoteză bazată pe o singură sursă a fost lansată cu ceva vreme în urmă de Dan Alexe Călușarii – o societate homosexuală inițiatică?  Ca un mic amuzament de sfârșit de săptămână am scuturat puțin bibliografia ca să vedem ce rămâne din teza de mai sus. Dan Alexe își întemeiază narațiunea pe un citat din Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae (tipărită în 1716):

Jucătorii se numesc căluceni, se adună o dată pe an şi se îmbracă în straie femeieşti. În cap îşi pun cunună împletită din frunze de pelin şi împodobită cu flori; vorbesc ca femeile şi ca să nu fie recunoscuți îşi acoperă obrazul cu pânză albă.

Toţi au în mână câte o sabie fără teacă, cu care ar tăia îndată pe oricine ar cuteza să le dezvelească obrazul. Puterea aceasta le-a dat-o o datină veche, aşa că nu pot să fie traşi la judecată pentru moarte de om ce ar veni din această cauză. Căpetenia cetei se numeşte stariţ, al doilea primicer, care are datoria să întrebe ce fel de joc pofteşte stariţul, iar pe urmă îl spune el în taină jucătorilor, ca nu cumva norodul să audă numele jocului mai înainte de a-l vedea cu ochii. Căci ei au peste o sută de jocuri felurite şi câteva aşa de meşteşugite, încât cei ce joacă parcă nici nu ating pământul şi par că zboară în văzduh.

În felul acesta petrec în jocuri necontenite cele zece zile între Înălţarea la cer a lui Hristos şi sărbătoarea Rusaliilor şi străbat toate târgurile şi satele jucând şi sărind. În toată vremea aceasta ei nu dorm altundeva decât sub acoperişul unei biserici şi zic că, dacă ar dormi într-alt loc, i-ar căzni de îndată ielele, pe care ei le numesc frumoasele.

Dacă o ceată de acestea de căluşari întâlneşte în drum alta, atunci trebuie să se lupte între ele. Ceata biruită se dă în lături din faţa celeilalte şi după ce fac învoieli de pace, ceata biruită este supusă celeilalte cete vreme de nouă ani. Dacă vreunul este omorât într-o astfel de încăierare, nu se îngăduie judecată şi nici judecătorul nu întreabă cine a săvârşit fapta. Cine a fost primit într-o asemenea ceată trebuie să vină de fiecare dată, vreme de nouă ani, în aceeaşi ceată; dacă lipseşte, ceilalţi zic că îl căzneasc duhuri rele şi strigoaicele.

După ce respinge fără vreun fel de argumentare discuția din jurul originii datinii călușarilor sintetizată de Romulus Vulcănescu în volumul Mitologie română (1985), Dan Alexe lansează (de asemenea fără vreo argumentare) ipoteza că de fapt călușarii ar fi fost o confrerie inițiatică homosexuală, doar pe baza celor scrise de Dimitrie Cantemir (imitarea femeilor, protejarea identității participanților). Și gata, o singură sursă, ridicată la rangul de cea mai veche descriere a obiceiului călușarilor – deci demnă de încredere doar în baza vechimii.

Surse istorice despre călușari

Doar că descrierea lui Cantemir nu este cea mai veche descriere a jocului călușarilor. La Johann Christian Engel (Geschichte des ungarischen Reiches und seine Nebenländer, 1804) am găsit o mențiune că soldații lui Mihai Viteazul au dansat călușul la Alba Iulia în 1599, descrierea pe larg aici : un dans de bărbați îmbrăcați în haine de sărbătoare, poartă bâte împodobite și clopoței la picioare. (Nu am reușit deocamdată să identific sursa originală a acestei descrieri în limba română, o trec aici cu titlu de inventar.)

În afară de mențiunea călușarilor lui Mihai Viteazul de la 1599 (în concordanță cu imaginea cunoscută a călușarilor) mai există o mențiune contemporană cu Dimitrie Cantemir: Anton Maria del Chiaro, Revoluțiile Valahiei (tipărită la Veneția în 1718). Descrierea călușarilor de aici este mai succintă:

În săptămâna Rusaliilor, cete de ţigani colindă târgul mascaţi şi cu foi de tablă sunătoare la călcăi, care produc un sunet bizar în timpul dansului, cu sărituri care ţin până ce cad leşinaţi de oboseală şi fac spumă la gură. Aceşti dansatori se numesc călușari de către români.

Doar că paragraful imediat următor al lui del Chiaro oferă cheia ciudățeniei călușarilor descriși drept femei de Cantemir (descriere care i-a blocat pe mulți exegeți ai călușeriei, toți o subliniază drept o excepție, în răspăr cu toate celelalte descrieri care spun clar că e vorba de bărbați îmbrăcați în costume bărbătești). Citatul cheie al lui del Chiaro:

Interesant este iarăşi reprezentaţia de Sf. Ion Botezătorul, când fetele îmbrăcate bărbăteşte, iar una din ele cu o sabie în mână, umblă pe la casele oamenilor, unde joacă şi reprezintă pe Irodiada cu călăul, care taie capul Sft. Precursor, ceea ce mai curând ar trebui potrivit pe ziua de 29 August. Fata care dansează cu sabie în mână, e numită de români Drăgaica.

În mod evident del Chiaro amestecă Irodiada cu Drăgaica, dar confuziile sunt naturale pentru străini când vine vorba de obiceiuri ale altor popoare, a căror explicație este de cele mai multe ori intermediată/ succintă. Del Chiaro îi descrie pe călușari drept țigani, dar asta nu trebuie să ne îndemne să ne grăbim la concluzia că jocul călușarilor era un obicei țigănesc.

Rezolvarea unei confuzii

Dacă verificăm descrierea tradiției drăgaicelor la Romulus Vulcănescu (p. 490) aflăm că era vorba de fete virgine cu fețele acoperite cu marame, cu cununi de flori pe capete, înarmate cu seceri, dansurile lor sunt fără strigături, dacă două cete de drăgaice se întâlnesc simulează o luptă cu secerile. Așa cum del Chiaro amestecă Irodiada cu Drăgaica, la rândul său Cantemir amestecă Drăgaica cu Călușul. O confuzie cât se poate de normală dacă ținem cont de faptul că Dimitrie Cantemir era aproape un străin în propria țară.

Născut în 1673, în 1688 la vârsta de 14 ani Dimitrie Cantemir pleacă la Istanbul, revine pentru o domnie de trei săptămâni în 1693, pleacă din nou la Istanbul, are câteva reveniri episodice (nunta din 1699) dar majoritatea timpului și-a petrecut-o în capitala Imperiului Otoman, mai stă în Moldova 8 luni în timpul domniei dintre decembrie 1710 – iulie 1711 după care rămâne în Rusia unde moare în 1723. În afara copilăriei, cu greu putem aduna 12 luni de vârstă adultă petrecute de Dimitrie Cantemir în Moldova. În perioada în care a scris Descriptio Moldaviae (1714-1716), la 41 de ani, Dimitrie Cantemir posibil să fi amestecat amintirile cețoase ale copilăriei și din două tradiții (bărbații călușari și fetele drăgaice) să alcătuiască una spectaculoasă pentru uzul comanditarului cărții (Academia din Berlin).

O descriere mai târzie a călușarilor o avem de la Franz Josef Sulzer (Geschichte des Tansalpinischen Daciens, vol. II, p. 405-414) care a intrat în contact cu această tradiție în anii 1759-1773 când a fost ofițer în armata austriacă staționată în Ardeal. Sulzer descrie pe larg jocul călușarilor practicat de românii ardeleni spunând că în Valahia nu a auzit de așa ceva (o mică exagerare din partea lui, dar asta e altă discuție). Aceeași descriere ca la del Chiaro: bărbați împodobiți cu clopoței, unii mascați, care dansează. Pentru Sulzer descrierea călușarilor făcută de Dimitrie Cantemir cu bărbații costumați în femei nu are nici o valoare:

Vielleicht hat Kantemir auch hier der Sache zu viel gethan, wie er es in seinen meisten Erzahlungen gewohnet ist. (Sulzer, vol. II, p. 413)

În traducere: Sulzer ne spune că Dimitrie Cantemir e un moldovean care le mai înflorește.