S-ar zice că Dan Alexe desfiinţează pe blogul lui bucătăria românească: mititeii, sarmalele, ciorbele nu sunt româneşti! Nici nu au cum să fie pur româneşti de vreme ce le au şi sârbii, bulgarii, grecii şi turcii. După două mii de ani de dominaţie imperială mai întâi bizantină şi apoi otomană nici nu avea cum să fie altfel. Civilizaţia bucătăriei acoperă spaţii largi, se dezvoltă în sute de ani şi rareori se lasă influenţată de graniţe politice – altele sunt criteriile care duc la diferenţe: religia, frecvenţa contactelor, gradul de întrepătrundere şi schimburi, moda stabilită la centrul civilizaţional (în acest caz Constantinopolul cunoscut şi drept Istanbul) etc.
Sarmaua ca principiu general şi ciorba ca idee comună sunt indiscutabile. Însă sarmaua practică de la Suceava nu are nici cea mai mică legătură cu sarmaua de la Nicosia, în orice direcţie aş merge cu analiza. Cevapcicii sârbeşti sunt o glumă proastă pe lângă mititeii de la Cocoşatu’. Dan Alexe este nemilos cu ardelenii şi îi aruncă fără îndurare în tocăniţa Mitteleuropa – aici are dreptate pentru că diferenţa dintre sarmalele bucovinene şi cele cipriote este una de la cer la pământ faţă de diferenţele insesizabile dintre cârnaţii şi tocanele mai mult sau mai puţin iuţi care domină de la Hanovra până la Braşov.
Unii ar spune că Dan Alexe este prea supărat pe români – însă ne dă o şansă uriaşă recunoscând unicitatea românească a două poţiuni magice: mujdeiul de usturoi şi borşul de tărâţe. Nimeni nu le are, sunt ale noastre. Ne mai rămâne şi mămăliga, rudă de aproape cu fierturile cerealiere vechi din epoca bronzului. Bulgarii ne numesc cu dispreţ „mămăligari”, însă influenţa otomană este mult mai limpede la ei, în plus, murăturile lor sunt accesorii recente.
Eu aş înclina talgerul românesc aruncând nişte brânze ciobăneşti, destul de multe. În combinaţie cu mămăliga, borşul şi mujdeiul eu zic că avem destule, chiar dacă nu sunt considerate (deocamdată!) nişte chestii gourmet.
UPDATE
Eftimie aruncă în joc un principiu sănătos: mâncarea tradiţională românească este cea mâncată de români (detalii aici). Dar există şi urmări neaşteptate – gen şaorma dacică.
Mămăliga a fost descrisă de doctorul Chenot în 1766, astfel: „Românii se nutresc mai ales cu grâne. Drept pâine le serveşte făina de meiu amestecată cu apă şi miere şi prăjită în spuză; pe aceasta o înlocueşte uneori mămăliga pe care o pregătesc turnând încetişor făina de porumb în apă sărată clocotind şi mestecând-o cu un beţigaş până ajunge potrivit de tare. Această mămăligă o amestecă apoi cu brânză”.
Variante de mămăligă există în toată Europa și nici nu se putea altfel, atâta vreme cât e forma cea mai simplă de a obține rapid hrană din cereale. Nu înseamnă că noi am luat rețeta de undeva, sau că alții au luat-o de la noi. E o modalitate atât de simplă de a obține hrană caldă, încât putea fi descoperită în același timp de mai multe comunități omenești, fără legătură între ele.
Mămăliga cu cocoloş e românească. Orice alt gen de referire la acest subiect ajunge în spam.
LIKE!
desi sunt un mare consumator si fan al mujdeiului, iar pe deasupra cred ca nicaieri in Europa nu se face o minunatie mai mare din usturoi decat mujdeiul romanesc, trebuie totusi sa va fac cunoscut faptul ca in bucataria franceza, importat probabil de prin fostele colonii, se gaseste spuma de usturoi, in traducere „mousse d’ail”, cuvinte care, citite, suna foarte asemanator cu „mujdei” 🙂 Sanatate si pofte bune sa aveti.
Pai cica chiar asta e etimologia „mujdeiului”, iar cei mai canonici spun ca „mujdei de usturoi” e pleonasm.
V.
Se pronunţă asemănător, numai că mujdei este o denumire care apare prin primele cărţi româneşti.
Sau vorbeau ţăranii români franţuzeşte?
Mai atrag atenţia la ceva:
Doar la români există trei feluri de fierturiŞ ciorbă, borş, supă…
In rest, fie doar ciorbă, (turci, arabi) fie doar supă (francezi si restul lumii)…
Dan Alexe (cine-o fi şi ăsta?):
tocana aia iute de care vorbeşte se face doar prin 3-4 judeţe din Ardeal…
având o influenţă ungurească şi de fapt se numeşte guliaş…
Pingback:Despre românitatea sarmalei - Ovidiu Eftimie
Si eu citisem de mousse d’ail, ca urmare mujdeiul nu poate fi decat de usturoi. Altfel, tind sa-i dau dreptate lui O. Eftimie. 🙂
Vorba aia, ***, zats so good
Nimeni nu zice nimic de celebra ,,mozzarela” , despre care se stie ca este inventata de stramosii nostrii daci , iar romanii au preluat-o .Restul…..e istorie.
Un mujdei mai rafinat:
„Lutica” (made in bulgaria)
1 kg de rosii, 1-2 capatani de usturoi, 10-12 ardei capia, 1-2 linguri de ulei, sare si piper dupa gust, 2 legaturi de marar si 1 legatura de patrunjel proaspete
Mod de preparare – Lutica
Rosiile si ardeii se coc pe tava la aragaz sau pe gratar dupa care se curata de coaja. Rosiile mai pot fi inlocuite cun un borcan sau o conserva mare de rosii in bulion. Rosiile se pot toca cu un robot manual sau la cutit (nu folositi robot electric, riscati sa le faceti spuma), apoi se pun intr-un castron mare sau un bol si se amesteca cu usturoiul tocat marunt sau cu strivitorul de mujdei, cu uleiul, cu mararul si patrunjelul tocate si se adauga 1/2 cana de apa, sare si piper dupa gust. In castronul cu sosul de rosii se pun ardeii copti intregi. Sosul merge servit cu orice fel de friptura, cartofi prajiti sau chiar numai cu paine.
Asta este o salata cu usturoi. Nu este mujdei…
tocmai de aceea i-am spus „rafinat”. sau „upgrade” la mujdei, daca vrei!
@ Arhimede : Gulas este preluat de unguri de la turci . Numele o spune :
http://translation.babylon.com/turkish/to-english/Turkish-English-Dictionary-%28M.-Yildiz%29/G/123/
Tot ce se poate.
Doar ungaria a fost paşalâc turcesc cam 174 de ani…
de la 1525 până la 1699 când a fost incorporată Austriei prin tratatul de la Karlowitz.
…
Ungurii au o droaie de cuvinte preluate din turca si nu cred ca sunt doar din perioada aceea de 174 de ani.
In marea lor migratie au petrecut oleaca de timp in N-E Marii Negre – teritoriu populat de ‘triburi’ turcesti, ma rog, exprimarea mea poate nu este ceva mai buna acum. Daca le zici totusi ungurilor ca au puternice influente turcesti in limba, se supara.
N-ai mancat tu cevapi de la Sarajevo, combinatie de carne de vita si oaie, cu kajmak si ceapa, care se uita de pe Mont Blanc la micii romanesti…
Sa nu uitam de papanasi, aceasta contributie inestimabila la cultura universala, macar prin prezervare si perfectionare daca nu direct inventie luminata a unui popor de poeti si hoti. Exemplarele cele mai reusite le-am intalnit la Potcoava.