Când şi cum s-au hotărât ruşii să anexeze Basarabia. Trei documente

Pe 16 mai 1812 Rusia a anexat Basarabia prin semnarea Păcii de la Bucureşti cu Imperiul Otoman. Dar cum le-a venit ruşilor ideea să anexeze Basarabia? Principatele române au fost răvăşite în tot secolul al XVIII lea de zeci de războaie purtate între imperiile vecine. Teritoriile românilor deveniseră un fel de teren pentru înfruntarea dintre armatele turcilor, austriecilor şi ruşilor, însă singura anexare teritorială a fost cea a Bucovinei din 1775, luată de austrieci.

Se pare că ruşii au ajuns la ideea anexării Principatelor române (sau cel puţin a unei părţi din acestea) cu câţiva ani mai înainte de anexarea propriu-zisă. Pe 14 iunie 1807 Napoleon îl înfrângea la Friedland pe ţarul rus Alexandru I. În paralel, mai la sud, armatele ruse ocupaseră Moldova şi Valahia la sfârşitul anului 1806 (când generalul Michelson emitea o proclamaţie în numele ţarului prin care promitea respectarea drepturilor acestor principate, mai multe detalii aici).

La 7 iulie 1807 împăratul Napoleon şi ţarul Alexandru semnau tratatul de la Tilsit în care se prevedea clar la articolul 22 retragerea trupelor ruse din Principatele române:

Trupele ruse se vor retrage din provinciile Valahiei şi Moldovei, însă aceste provincii nu vor putea fi ocupate de trupele Sultanului până la ratificarea viitorului tratat de pace definitiv între Rusia şi Poarta otomană.

La 10 iulie 1807 ţarul Alexandru îi trimitea generalului Michelson (comandantul trupelor ruse din Principatele române) ordinul de retragere dincolo de Nistru. Generalul nu s-a grăbit foarte tare să se retragă şi oricum, diplomaţia rusă stabilise două principii pentru negocierile cu francezii: primul – nici un fel de cedare din teritoriile Rusiei; al doilea – schimburile teritoriale trebuiau făcute pe socoteala altor ţări. În privinţa evacuării militare a Principatelor române diplomaţii ruşi urmăreau ca Napoleon să nu se poată amesteca în negocierile lor cu turcii (vezi primul document de mai jos).

Răsturnarea de situaţie a venit pe 19 august 1807 când ministrul de externe rus, baronul Budberg, i-a recomandat ţarului Alexandru să nu îşi retragă trupele din Principatele române (vezi al doilea document de mai jos, sugestia iniţială a venit din partea generalului Michelson). Motivaţia acestei încălcări a Tratatului de la Tilsit vechi de nici o lună era una militară: retrăgându-se dincolo de Nistru ruşii ar fi pierdut o poziţie strategică faţă de turci (demarcaţia pe Dunăre fiind mai interesantă decât demarcaţia pe Nistru). Ţarul a fost de acord cu propunerea ministrului său şi a doua zi, pe 20 august 1807, pleca de la Sankt Petersburg către Bucureşti ordinul către generalul Michelson prin care i se transmitea acestuia să nu se retragă din Principatele române şi îi erau făcute o serie de sugestii pentru motivarea diplomatică a acestei acţiuni.

Acesta a fost momentul în care ruşii s-au hotărât să nu se mai retragă din teritoriile românilor. Au urmat ani de negocieri între ruşi şi otomani, între ruşi şi francezi, au fost propuse multe proiecte de împărţire a Europei şi a lumii în cadrul cărora românii erau o simplă monedă de schimb. Până în 1812 ruşii şi francezii au discutat de zeci de ori despre teritoriile românilor, existând inclusiv varianta anexării în bloc a Valahiei şi Moldovei la Imperiul Ţarist. Până la urmă a fost anexată doar Basarabia în 1812 – însă momentul în care ruşii s-au hotărât să nu mai plece de pe teritoriile românilor a fost 19 august 1807, ziua în care baronul Budberg i-a recomandat ţarului să încalce Tratatul de la Tilsit şi să nu îşi mai retragă trupele din Valahia şi Moldova.

DOCUMENTE

1. Fragment din memoriul rus intitulat: «Câteva idei care şi-ar putea găsi locul în instrucţiunile negociatorului rus ce va fi însărcinat să trateze încheierea păcii. Puncte de discutat între plenipotenţiarii rus şi francez.» iunie 1807. Diplomaţia rusă se pregătea pentru negocierile de pace şi îşi stabilea principalele linii de acţiune. Deşi armata rusă fusese înfrântă pe câmpul de luptă, se căutau mijloace pentru a fi păstrată stăpânirea asupra Principatelor române Valahia şi Moldova. Redactat imediat după o înfrângere militară majoră, memoriul de mai jos stabileşte în anexa sa un principiu al reciprocităţii pentru evacuarea Principatelor române.
(Dimitrie A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, „Acte şi documente relative la istoria renascerei României”, Bucureşti, 1900, p. 562-567).

Integritatea Imperiului Rus propriuzis. După intenţiile pe care inamicul le-a manifestat din momentul primelor propuneri de armistiţiu care i-au fost făcute, nu părea că cineva vrea să conteste acest punct capital. Deci, nu va mai trebui menţionat, doar dacă se simte că Rusia este departe de a se afla într-o situaţie de a face sacrificiul unei părţi oarecare din teritoriul său. […]

[…] 3) Evacuarea Moldovei şi Valahiei. Fără îndoială, va fi de dorit ca făcând pacea cu Franţa noi să ne putem păstra posibilitatea de a trata de comun acord cu Poarta. Însă cum nu ne putem face iluzii de a putea evita intervenţia lui Bonaparte în acest aranjament, trebuie să încercăm, promiţând evacuarea celor două principate, obţinerea obligaţiei ca până la pacea definitivă între Rusia şi Franţa, Moldova şi Valahia vor rămâne în deplina stăpânire a drepturilor şi privilegiilor ce le-au fost acordate începând cu tratatul de la Kainargi. […]

2. Referatul baronului Andrei Budberg, ministrul de Externe al Imperiului Rus către Împăratul Alexandru I, din 19 August 1807. Petersburg, prin care se cere renunţarea la evacuarea Principatelor române. Acesta este primul document care indică faptul că Imperiul Ţarist nu avea în realitate nici cea mai mică intenţie să respecte prevederile Tratatului de la Tilsit. Ambiguităţile din înţelegerea realizată între cei doi împăraţi urmau să fie folosite de abilii diplomaţi ruşi pentru a negocia păstrarea Valahiei şi Moldovei sub stăpânirea ţaristă.
(Dimitrie A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, „Acte şi documente relative la istoria renascerei României”, Bucureşti, 1900, p. 594-595).

Prezentându-vă rapoartele generalului Michelson şi cel al consilierului personal Laşkarev referitoare la deschiderea negocierilor între acesta şi plenipotenţiarul turc cred că am datoria să prezint Majestăţii Voastre Imperiale opinia mea despre importanţa care există pentru noi ca armatele noastre, în parte cel puţin, să rămână în Principate până la pacea definitivă şi să nu se retragă în josul Nistrului. Deşi a fost stipulat, într-un articol al tratatului nostru de pace cu Franţa, că după semnarea actului de armistiţiu între armata turcă şi a noastră cele două oştiri să se retragă peste Dunăre şi Nistru pentru toată perioada cât vor dura negocierile până la pacea definitivă, de acest articol profită numai Poarta şi este în dezavantajul nostru. Din moment ce armatele noastre vor fi în josul Nistrului ce ar putea să împiedice turcii să facă incursiuni în Valahia, traversând Dunărea şi să devasteze ţinuturile de acolo? În caz că nu se încheie pacea definitivă, trei sau patru zile le vor fi suficiente pentru turci să traverseze Dunărea şi să ocupe nu numai cetăţile din partea stângă a acestui fluviu, unde se găsesc acum trupele noastre, însă de asemenea şi alte localităţi şi locuri fortificate care se află acum în mâinile noastre, înainte ca armatele din josul Nistrului să poată întreprinde cele mai minime măsuri pentru a se opune. Am pregătit în baza acestei opinii o depeşă pentru generalul Michelson pe care o supun aici aprecierii Majestăţii Voastre Imperiale.

3. Scrisoarea baronului Andrei Budberg, ministrul de Externe al Imperiului Rus către generalul Michelson, din 20 august 1807, Petersburg, prin care i se aduc la cunoştinţă comandantului trupelor ruse din Principatele române condiţiile şi metodele prin care trebuie menţinută prezenţa militară rusă în Valahia şi Moldova.
(Dimitrie A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, „Acte şi documente relative la istoria renascerei României”, Bucureşti, 1900 p. 597-599).

Au fost primite la timp toate rapoartele Excelenţei Voastre către Majestatea Sa Împăratul, la fel ca şi celelalte pe care mi le-aţi adresat personal cu diferite ocazii. Ultimul, din data de 5 a acestei luni, au ajuns ieri printr-un curier special. Am văzut conţinutul său şi Împăratul a binevoit să-mi ordone să vă comunic, domnule, voinţa sa supremă, pe care am onoarea să v-o prezint.

Majestatea Sa Imperială este complet de acord cu observaţiile conţinute în rapoartele Dumneavoastră precedente referitoare la dificultăţile care pot urma retragerii armatelor noastre în josul Nistrului în cazul în care pacea definitivă cu Poarta nu va fi încheiată. Primele instrucţiuni privind armistiţiul, date de Excelenţa Voastră în acest sens printr-un rescript imperial din 28 iunie s-au bazat pe un articol al tratatului nostru de pace cu Franţa; însă incovenientul suprem al acestei măsuri constă incontestabil în distanţele disproporţional inegale la care se află cele două armate după retragere faţă de poziţiile pe care le ocupă acum. Turcii vor putea trece Dunărea din primul moment şi să ocupe poziţii mai avantajoase şi totodată majoritatea cetăţilor unde se află armatele noastre acum, înainte ca acestea să treacă Nistrul din nou. Ţelul principal al armistiţiului trebuie să fie încetarea completă a ostilităţilor şi începerea imediată a negocierilor pentru pacea definitivă. Cele două puncte, semnate deja de către plenipotenţiari şi pe care ni le-aţi comunicat, conţin tot ce trebuie în acest sens. Ar fi mult de dorit ca actul însăşi să prevadă aceste stipulări şi Împăratul să vă încredinţeze într-o manieră specială grija eforturilor dumneavoastră perseverente. Trebuie doar extins mai mult primul punct pentru a-i cuprinde şi pe sârbi în armistiţiu sau să se introducă un articol special în acest sens; cât despre retragerea celor două armate, este de dorit, din motivele enunţate mai sus, să fie trecută complet sub tăcere: ca armatele turceşti să rămână acolo unde se găsesc în momentul armistiţiului, cu condiţia ca noi să ne păstrăm poziţiile ocupate, chiar şi dacă trebuie să reducem numărul trupelor care se găsesc acum acolo.

În cazul în care (ceea ce va fi extrem de regretabil) au stipulat deja retragerea armatelor sau că a fost imposibil de a aduce modificări, este esenţial pentru noi ca voi să încercaţi să tărăgănaţi, sub diferite pretexte favorabile, lucrurile în ceea ce ţine de retragerea completă a armatelor noaste. Articolele al douăsprezecelea şi al cincisprezecelea al proiectului turc nu pot figura în actul de armistiţiu, căci ele trebuie să formeze temeiul negocierii tratatului definitiv de pace; însă dacă, în schimbul bunăvoinţei noastre referitor la unele articole, noi putem obţine articolul care ne este necesar, referitor la menţinerea unei părţi mai mici a trupelor noastre în principate, pot obţine imediat restituirea insulei Tenedos şi chemarea în porturi a forţelor noastre maritime de la Marea Neagră din locurile unde sunt plecate. […]

În sfârşit, trebuie să adaug, de asemenea, că dispoziţia cu care am fost de acord şi care stipulează, că în cazul în care nu se încheie pacea, ostilităţile să nu înceapă înaintea primăverii, nu este nicidecum în acord cu interesele noastre. Turcii ţin la ea, pentru că ei nu pot primi întăririle din Asia înainte de primăvară, în timp ce noi în toate anotimpurile putem să mobilizăm armatele noastre într-un număr superior de trupe. Din aceste considerente, este de o necesitate mare pentru noi ca acest articol să fie modificat şi să se stipuleze în locul său că în caz de redeschidere a ostilităţilor cele două părţi vor fi absolvite de a da un avertisment cu treizeci de zile înainte. Majestatea Sa Imperială recunoaşte în întregime eforturile perseverente ale Excelenţei Voastre în această problemă.