Meniu Închide

Esența regimului fanariot și ruperea de acest sistem

La scară istorică mai avem puțin să împlinim 200 de ani de la începutul îndepărtării regimului fanariot. Ceea ce este foarte puțin.

Ideea principală a revoluțiilor lui Tudor Vladimirescu și de la 1848 a fost ruperea de sistemul fanariot de guvernare a românilor. Practica fanarioților era cumpărarea funcțiilor: de la voievod în jos toate posturile de funcționar public erau scoase la vânzare. Și ca în orice tranzacție câștigurile trebuiau să acopere cel puțin cheltuielile. De aici a rezultat un sistem administrativ clădit pe ceea ce în ziua de azi numim corupție. Voievodul își cumpăra postul de la vizir și apoi vindea marile dregătorii din țară – ce încasa trebuia să acopere cheltuiala și să aducă un profit cât mai mare. Dregătorii la rândul lor vindeau posturile ce le erau subordonate conform aceluiași raționament.

Efectele au fost extrem de distrugătoare. Practic românii din arcul extracarpatic au ratat iluminismul și începuturile revoluției industriale, întârzieri majore la scară istorică ale căror efecte le vedem până în ziua de azi. Introducerea educației de masă, industrializarea, politicile de sănătate publică și multe altele au fost amânate pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când au fost introduse accelerat, forțat și incomplet. Fanarioții nu doar au îngropat un secol de istorie a românilor, ne-au ologit pentru alte două secole suplimentare.

Un alt efect a fost blocarea acumulării de capital în secolul al XVIII-lea. Funcțiile erau scoase la licitație periodic și de fiecare dată prețul creștea. Banii strânși de piramida asta coruptă se scurgeau spre Istanbul, nu prea rămâneau surplusuri în țară pentru dezvoltare. 

Schimbarea legilor, introducerea unui nou sistem politic și administrativ în secolul al XIX-lea au fost forme fără fond pentru că nu s-a reușit eliminarea mentalității fanariote, ideea că poți cumpăra funcții publice pe care să le exploatezi mai apoi în folos propriu. Nici azi, la aproape 200 de ani de când a început lupta împotriva fanarioților nu a fost eliminată ideea asta din capetele multor români. În continuare funcțiile se vând – nu pe față ca pe vremea fanarioților, dar nici nu mai avem mult până la licitații deschise.

 

12 comentarii

    • George Damian

      Ieșirea din feudalism a început la mijlocul secolului al XVII-lea, cu noile pravile ale lui Vasile Lupu și Matei Basarab.

  1. Marian

    Nu toti fanariotii au fost rai. Adica în sensul ca au fost mai putin rai decât aia care au fost rai de tot.
    daca nu ma însel, de la ei avem primele recensamânte reale (normal, trebuia sa stie maria sa cât poate stoarce de la supusi), si tot în perioada fanariota s-au pus bazele primului teatru.
    Sigur, paralelismul temporal nu înseamna si cauzalitate; adica am fi avut si teatre si cultura si statistica si învatamânt si altele si fara fanarioti, poate chiar mai bine, dar nu s-a întâmplat.
    La fel cum nu s-a întâmplat nici dupa ei, atunci când tot niste straini ne dadeau un sut în posterior; numele unuia a ramas si peste vremuri în amintirea bucurestenilor sub forma unui bulevard, Kisseleff; asta pe când alte strazi îsi schimbau numele precum unii ciorapii.
    Pentru mine, perioada fanariota ar trebui sa fie o lectie pentru viitor, din care sa întelegem unde se ajunge atunci când interesele personale aveau prioritate în fata celor nationale. Ca si astazi, de altfel.

    • Bobo

      Din cate spun gurile rele, cica si in Imperiul (de trista amintire) Austro-Ungar recensamintele se faceau tot pentru ca „trebuia sa stie maria sa cât poate stoarce de la supusi”.

  2. Surena

    S-a format în mentalul istoric un clișeu cu epoca fanariotă. În realitate practica a apărut cu mult înaintea lor. Inițial a fost domnitorul (prefer acest termen în locul voievodului) și apoi au urmat celelalte demnități, cum ar fi demnitatea de Mare Ban. Este adevărat că pe fondul instabilității domitorului și ca urmare a problemelelor otomanilor s-a ajuns la o a numită generalizare. Asta e partea negativă, dar există și o altă latură pozitivă cum ar fi adaptarea agriculturii la ce se întâmpla prin lume prin aclimatizarea unor noi soiuri de plante, reașezarea impozitelor și apariția recensământului, în plan juridic și în cel al invățămantului. Aici este suficient să citești studiile lui Constantin Erbiceanu ca să îți dai seama că fanarioții nu au fost indiferenți la cultura și educație în Țările Române.
    În concluzie articolul e unul la nivelul anilor 80 mai aveau să introduci lupta de clasă și era exact ca în manualul de istorie de atunci.
    Credeam că teoriile lui Boia au avut ca parte bună dezmorțirea istoricilor anchilozați în niște clișee pe care le transmit din generație în generație.
    Nu cumva prima istorie și geografie a României, scrise de Dimitrie Philippide, apar în perioada fanariotă?
    Erau suficiente 2-3 vorbe despre acest amănunt și articolul era „altceva”.

  3. Mumuleanu

    Pânā la urmā, nu sumele adunate si “scurse” la Istambul au fost marea problema. Toata lumea arata cu degetul Imperiul Otoman. Da, turcii au fost bratul militar, cei care au asigurat “supunerea” Moldovei si a Valahiei. Insa spolierea spatiului extra-carpatic a fost desavarsita de familiile grecesti si “administratiile” grecesti (si greco-albaneze) care au împanzit cele doua teritorii. marea boierime fanariota a adus cu ea o armata de mici slujbasi care au fost incorporati in aparatele ad-tive din cele doua tari si care, cu timpul, au creat legaturi de familie si de afaceri cu boierimea mare si mica autohtona. astfel, “mentalitatea” fanariota a prins radacini in tot spatiul extracarpatic atat prin “practica”, cat si prin “altoi” genetic.

  4. Mumuleanu

    Si da, de acord cu Surena: pe langa spolierea economica, au fost si aspecte pozitive. Pana la urma, pana si cuvinte precum “sertar” si “dulap” au ajuns in lb ro gratie lor …:)

    • Marian

      Nenea ala ar fi trebuit sa stie ca prin timpurile fanariotilor înca mai navaleau tatarii prin principate, de ajungeau câteodata si prin Transilvania.

      Dupa relatarile calatorilor straini din acele timpuri, orase întregi erau practic rase la pâmânt iar locuitorii, care nu scapau cu viata, erau dusi ca robi.

      Nu stiu când a fost ultima invazie însa cred ca pe la mijlocul sec. XVIII, cu putin înainte ca Rusia sa reuseasca sa domoleasca ultimele ramasite ale hoardei de aur si ale hanatului crimeii.

    • Alin

      @Marian. Ala nu e un „nene”, ci si un istoric serior. Oricum da referinte, nu povesti. Si sigur, ceilalti factori, cum ar fi invaziile tatare, nu pot fi neglijati, dar nu e cazul. Scaderea catastrofala de populatie in perioada respectiva nu a vizat si tarile din jur.

    • Marian

      Nu cred ca nenea acela este istoric. Pare a fi mai mult un fel de „agitator” pe internet cu spoiala istorica, atât cât sa para competent celor care nu stiu nici macar atât cât stie el.
      Daca ar fi fost unul, ar fi stiut sa scrie corect numele generalului prusac din armata rusa: Friedrich Wilhelm von Bauer (si nu F.G. Bauer), ceea ce indica o preluare necritica de pe net (unde se gaseste într-adevar ca F.G. Bauer sau de Bauer, F.G. venind de la Frédéric Guillaume, un nume tipic nemtesc, nu-i asa?). În general, harta fiind scrisa în franceza, care se vorbea în lumea cazona rusa, numele lui este trecut de Bawr, la fel ca pe toate hartile generate de acesta
      Sus-numitul general nu a facut niciun recensamânt în Moldova, ci doar a desenat pe cele 6 harti un numar de vreo 3000 de sate.
      Hartile sunt aici -> https://teca.bncf.firenze.sbn.it/ImageViewer/servlet/ImageViewer?idr=BNCF0003495354, poti sa le numeri si singur (o harta mai proasta o are si Gallica).

      Cât priveste J.L. Carra, el a fost puscariabil pe vremea lui Ghica, care i-a urmat lui Mavrocordat, care i-a urmat tot lui Ghica, însa abia dupa 5 ani de stapânire ruseasca. datele pe care le ofera Carra sunt de 70000 familii moldovenesti si 120000 valahe, presupunând zice el cam juma de milion de suflete. Tin minte ca-i citisem cândva cartea, am cautat-o repede pe google si am recitit-o.

      Cartea reda o statistica precizata de Carra pentru anul 1777 (dar probabil ca datele pe care se bazeaza sunt mai vechi).

      Ceea ce mi se pare incredibil este ca autorul nu profita de capitolul special dstinat familiei mavrocordat pentru a indica astfle de „blestematii” – nimicirea unui popor – sa nu uitam ca autorul a fost un revolutionar care, pe lânga „Beciul Domnesc” a mai vizitat pe dinauntru si Bastilia, ca urmare a activitatilor lui revolutionare; deci cineva care punea situatia poporului mai presus de cea a regilor. De asemenea, niciun cuvânt la istoria Moldovei/Valahiei, desi un cataclism ceva mai mare decât Marea Ciuma se petrecuse doar 2-3 ani înainte.

      Ceva mai mult timp mi-a luat citirea traducerilor lui Oraseanu, un alt puscariabil pe vremea lui Cuza (din cauza ofeselor aduse prin presa camarilei acestuia) dar care-l stima, întrucât el a fost acela care l-a anuntat de complot câteva ore îninate de a se produce. Era scrisa în alfabetul tranzitional timpuriu. Din fericire, google retine si aceasta carte, în franceza – la fel de usor de citit ca si cea a lui Carra.
      În orice caz, Bawr l-a bârfit atât de rau (capitolul V) încât în mod sigur era ceva de capul lui. Rareori îsi dau interesul strainii sa critice un localnic daca n-ar fi facut ceva rau contra lor. Iar Costica desfiintatse iobagia (contra cost, ca si Cuza) si tinuse partea turcilor în razboiul ce tocmai se încheiase (si a murit de mâna rusilor). Laudele aduse lui Ghica, nici el cel mai rau dintre fanarioti, confirma partialitatea autorului, întrucât este binestiuta rafuiala dintre Ghica si Mavrocordat, la fel ca cea dintre Cantacuzini si Brâncoveni, în general dintre fiecare cu fiecare, încât printre cele 5-6 puncte al Divanurilor a fost la loc de frunte alegerea unui print strain, atât de neam cât mai ales de obiceiurile acestea. Bawr îi atribuie lui Costica cresterea „cotizatiei” catre poarta, când de fapt ea i-a apartinut predecesorului sau, dornic de zâzanii si cadoriseli pentru a-si primi tronul.
      L-as sfatui pe „istoricul de renume” sa citeasca si alte carti, de exemplu volumul 9 a Istoriei Românilor scrisa de Xenopol, în care familia Mavrocordat este descrisa pe larg (Capul V, vreo 90 de pagini).

      PS: în 1719 (N. Mavrocordat) a navalit ciuma în principate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *