Firea românilor de-a lungul timpului. Călători străini despre ţările române (2)

Continui  aici serialul dedicat firii românilor aşa cum a fost ea văzută de diverşi străini care au ajuns prin ţările române cu mai multă vreme în urmă. Rândurile de mai jos îi aparţin italianului Franco Sivori, care a fost alături de voievodul Petru Cercel în timpul domniei sale şi a locuit vreme de doi ani în Ţara Românească (1581-1583) astfel că a avut destul timp să se lămurească asupra firii românilor.

„Muntenii sunt prin firea lor oameni nestatornici, îndrăgind norocul şi mai degrabă se lasă pe tânjală fără a se îngriji să deprindă un meşteşug sau să practice vreo artă. Populaţia mijlocie şi ţăranii se îndeletnicesc cu munca câmpului, iar boierii cu slujba la curte, cu călăritul, cu întreceri ostăşeşti şi cu vânătoarea. Sînt mai curând neinimoşi şi de aceea de mică ispravă la război. (afirmaţia aceasta este contrazisă de evenimentele din 1583, când italianul a fost luat sub protecţia unei cete de români în condiţiile fugii voievodului Petru Cercel)

Sunt oameni fără carte şi altă învăţătură şi de aceea foarte închipuiţi, crezând că nu mai sunt alţii pe lume mai mari ca ei şi când pot se poartă destul de autoritar.

(…)

Felul îmbrăcăminţii bărbaţilor este frumos şi impunător, cu haină lungă întocmai ca a polonilor, ungurilor şi turcilor, totuşi mai aleasă. (…) Bărbaţii sunt de statură falnică, mai curând decât altfel şi poartă bărbile lungi. Femeile se îmbracă aproape toate după moda turcească, cu rochii lungi, fuste, iar pe cap poartă nişte năframe de bumbac foarte albe, încât par a fi turbane turceşti care le stau foarte bine; sunt femei cu pielea frumoasă şi fermecătoare la vorbă.

(…)

Muntenii obişnuiesc mult să facă mese mari cu multă mâncare şi băutură şi la banchetele lor e multă muzică după obiceiul lor, mai curând barbară decât altminteri. Mâncările lor sunt alese şi bine gătite, cu toate acestea principele obişnuia să mănânce totdeauna feluri gătite italieneşte şi ţinea în acest scop servitori italieni şi francezi foarte iscusiţi.

Muntenii sunt oameni foarte atenţi la lucrurile mărunte; cred în visuri şi în prevestiri; nu se îngrijesc prea mult de conştiinţa lor, deoarece trăiesc mai curând după legea firii decât după religie. Şi ca oameni lipsiţi de ştiinţă de carte şi care n-au cine să-I înveţe cum trebuie să trăiască creştineşte, ei nu socot drept păcat multe lucruri grave sau se prefac şi consideră că nu le ştiu. În schimb sunt foarte grijulii cu posturile mici şi mari, astfel că s-ar lăsa mai bine să moară decât să calce o zi de post, chiar dacă ar fi siliţi la acest lucru şi de foame şi de boli necruţătoare.

(…)

Limba lor este ca şi aceea din Moldova, ţara vecină. Este un amestec în parte de latinească, în parte de italiană, în parte de greacă şi în parte de slavonă, totul împreună făcând o limbă barbară. Ei scriu cu litere sârbeşti, adică slavone şi actele cele mai importante le scriu în limba sârbească, aşa cum le scriem noi în limba latină. Sunt un neam care învaţă repede orice limbă şi se găsesc mulţi dintre ei care vorbesc patru sau cinci limbi. Şi fiind vorba de aceasta nu voi lipsi de a arăta minunata inteligenţă a principelui, care vorbea minunat şi scri alimba latină, italiană, franceză, greacă, turcă, sârbă, polonă şi română.”

(Călători străini despre ţările române, vol. III, p. 16-19)