Infractorul Ostap Bender şi adevărul istoric

Am reuşit să intru în posesia volumului „Chestiunea refugiaţilor de peste Nistru: documente diplomatice şi ale serviciilor române de informaţii, 1919-1936” şi am apucat să îl „periez” la o primă vedere. Am păstrat comparaţia cu sfârşitul aventurilor lui Ostap Bender şi am scris un articol pentru ziarul Timpul, pe care îl reiau mai jos.

Într-un clasament al atacurilor de imagine la adresa României scena trecerii Nistrului de către Ostap Bender ar ocupa cu siguranţă unul din primele zece locuri. Violenţa scenei, faptul că Ostap Bender este un personaj simpatic pedepsit nedrept de nişte grăniceri „capitalişti”, răspândirea masivă a romanului „Viţelul de aur” scris de Ilf şi Petrov – toate acestea constituie ingrediente perfecte pentru a crea o imagine dezastruoasă a românilor. Şi nu doar în spaţiul gigantic al vorbitorilor de limbă rusă, ci şi în tot restul lumii.

Cumva avem de-a face cu o întorsătură perversă: orice s-ar spune Ostap Bender este un infractor recidivist, în ciuda declaraţiilor sale repetate că respectă Codul Penal faptele sale pot beneficia în orice moment de încadrare juridică. Trecerea ilegală a Nistrului este la rândul ei o infracţiune, ca să nu mai vorbim de transportarea ilegală, fără declaraţie, a unei mari cantităţi de metale şi pietre preţioase. Sigur, ar fi multe de spus şi despre comportamentul grănicerilor români din perioada interbelică, fiecare pădure îşi are uscăturile ei. Însă romanul lui Ilf şi Petrov serveşte propagandei sovietice până la ultimul rând prin mesajul că nu există paradisul capitalist, că „dincolo” vă aşteaptă grăniceri gata să îi bată şi jefuiască pe fugari. Ilf şi Petrov şi-au petrecut copilăria şi prima parte a tinereţii la Odessa, nu departe de Nistru, şi este de presupus că nu erau chiar străini de români şi de regiunea nistreană. Dacă nu mă înşel, prin romanele lor apare şi o referinţă la „moldovenii încălţaţi cu opinci” – destul de puţin pentru a putea spune că sufereau de complexul de superioritate al imperialului faţă de „băştinaşii exotici”. Dar care a fost adevărul graniţei de pe Nistru din punctul de vedere al oamenilor simpli?

Mulţumită lui Vadim Guzun avem azi o imagine exactă a frontierei de pe Nistru între anii 1919-1936, aşa cum este ea reflectată în arhivele româneşti. Vadim Guzun a editat în decembrie 2012 un volum masiv, de 1000 de pagini, în care a adunat 809 de documente provenind din arhivele diplomatice şi cele ale serviciilor de informaţii româneşti din perioada interbelică. Iar aceste documente redau un tablou total diferit al graniţei de pe Nistru faţă de cel imaginat de Ilf şi Petrov: nu grănicerii români erau cei care îi împuşcau pe fugari, ci tocmai grănicerii sovietici mitraliau fără îndurare bărcile cu refugiaţi. Uniunea Sovietică a fost o gigantică închisoare care funcţiona pe principiul „nimeni nu intră, nimeni nu iese”, cel puţin nu fără aprobare de la partid.

Volumul „Chestiunea refugiaţilor de peste Nistru: documente diplomatice şi ale serviciilor române de informaţii, 1919-1936” abordează frontal un subiect trecut sub tăcere zeci de ani. În mai puţin de 20 de ani, între 1919 şi 1936 autorităţile române au trebuit să rezolve problemele ridicate de peste 100.000 de fugari din Uniunea Sovietică. Asta în condiţiile în care mecanismele şi tratatele internaţionale referitoare la refugiaţi erau încă la începuturi. Guvernul României a trebuit să identifice, să găzduiască, să hrănească şi să reglementeze situaţia a 100.000 de oameni – o performanţă umanitară necunoscută încă la nivel internaţional.

Cartea poate fi găsită la Editura Argonaut din Cluj-Napoca.