Nu cu multă vreme în urmă stăteam de vorbă cu un fost coleg de liceu şi, din vorbă în vorbă, am început să ne întrecem care dintre noi îşi aminteşte mai multe figuri de stil ale limbii române şi, bineînţeles, definiţia lor.
Ce este o antifrază? Dar un oximoron? Tautologie? Sinecdocă? Anacolut? Eufemism? Sincopă? Metaforă? Cei din jurul nostru se uitau la noi ca la nişte fiinţe de pe altă planetă: ce limbă străină vorbesc oamenii aceştia? Nicio limbă străină, este limba română, iar cuvintele de mai sus ar trebui să facă parte din bagajul de cunoştinţe al oricărui absolvent de liceu. Însă peste 90% din bacalaureaţii de azi nu îşi amintesc niciun sfert din figurile de stil învăţate în decursul anilor de şcoală.
Mai târziu am aruncat o privire pe paginile de internet în limba română. Aproape nicăieri nu mai sunt folosite figuri de stil, limbajul de internet este unul sec, lipsit de sentimente. Iar atunci când sunt exprimate sentimente în scris pe internet, de cele mai multe ori este vorba de extreme, de furie sau admiraţie, ambele exprimate în forme primare, fără nici cea mai vagă urmă de stil. Mulţi se întreabă de ce un licean trebuie să înveţe în decursul anilor zeci de definiţii ale figurilor de stil, iar reforma şcolii româneşti a devenit o întrecere în reducerea volumului de cunoştinţe. Două greşeli fantastice – şi aglomerarea de cunoştinţe, şi reducerea lor. De fapt, în liceu, elevii ar trebui să înveţe cum se folosesc figurile de stil ale limbii române. Toate cuvintele ciudate enumerate mai sus ascund modalităţi de transmitere a sentimentelor, a percepţiilor fiecărui om. Pentru că elevii de azi nu învaţă mai nimic din toate acestea (şi nici profesorii nu sunt foarte dornici să transmită ceva elevilor!) avem o exprimare publică săracă. Avem un internet sec, cu doar trei metode de exprimare: un stil jurnalistic de agenţie, plus două sentimente – ura şi iubirea. Nu mai există decât foarte rar unele nuanţe. Rezultatul este o impresie deplorabilă, rămâne ideea că românii sunt primitivi, că nu ştiu să exprime decât o gamă limitată de sentimente, să urle de încântare sau de supărare. Dacă se mai adaugă şi vocabularul din ce în ce mai sărac folosit zi de zi, s-ar putea crede că românii sunt pe cale de a se tâmpi total.
La această situaţie contribuie şi jurnaliştii care au preferat să preia stilul de agenţie, lipsit de „floricele” – adică de figuri de stil. Comunicatul, ştirea seacă fără niciun fel de sevă domină orice demers jurnalistic. Sentimentele şi părerile sunt date de o parte – deşi, dacă ar stăpâni figurile de stil ale limbii române învăţate în liceu, jurnaliştii ar putea transmite (fără să afecteze obiectivitatea informaţiei) şi un plus de culoare. Presa anglo-saxonă şi cea germană excelează în acest domeniu, ştirile din aceste ziare nu sunt doar relatări de genul unor informări impersonale, mereu îşi găseşte loc un adjectiv sau un adverb care să pună o tuşă de culoare.
Apoi vin politicienii, pe locul al doilea în scara vinovăţiei: indivizi în mare parte lipsiţi de o educaţie literară, fie se bazează pe sfaturile consilierilor de imagine importaţi de cine ştie unde, fie îşi lasă să iasă la iveală adevărata fire care să atragă masele de votanţi. Aici se face diferenţa: cei care ştiu să se apropie de oameni fiind sinceri au de obicei succes, dar dacă am face o analiză stilistică a discursurilor politicienilor de succes am vedea că folosesc din plin (conştient sau nu) aproape întreaga gamă a figurilor de stil oferite de limba română. Figurile de stil nu ar trebui să fie o corvoadă a liceenilor, ci un instrument pentru viitor. Capacitatea de a exprima cât mai multe sentimente şi idei stă la baza comunicării, iar fără comunicare eficientă în ziua de azi nu poţi ajunge nicăieri.