Nicolae Malaxa şi gena fanariotă a românilor

Tocmai ce am încheiat un studiu despre modelul de afaceri al lui Nicolae Malaxa. Am consultat câteva sute de dosare de arhivă, am citit memoriile unor contemporani şi ceva lucrări de istorici (am cam evitat volumele redactate în perioada comunistă, când Malaxa era condamnat cu mânie proletară). Şi am ajuns la o concluzie tristă: industria românească interbelică funcţiona pe modelul fanariot.

Economia fanariotă

Schema economică din perioada fanariotă era simplă: funcţiile din stat se împărţeau contra cost – solicitantul plătea pentru a fi numit într-o funcţie, apoi storcea cât putea din domeniul încredinţat pentru a-şi plăti datoriile contractate pentru achiziţionarea postului şi a rămâne cu un ce profit. Sistemul pornea de la domnitor care îşi cumpăra funcţia de la sultan şi se oprea la cel mai mic slujbaş. Rezultatul a fost unul devastator: banii se scurgeau din ţară, nimeni nu construia nimic, toată lumea era preocupată să acumuleze bogăţii pe care să şi le pună la adăpost. Principala producţie era cea agricolă, animalele şi grânele mergeau în majoritate către Istanbul şi mai puţin către Imperiul Habsburgic. Secolul fanariot a lăsat urme profunde în societatea românească şi s-a perpetuat într-un mod inexplicabil peste timp. Nu am altă explicaţie la îndemână decât că într-un fel sau altul fanariotismul s-a înscris în gena românească.

Nicolae Malaxa şi industria fanariotă

Nicolae Malaxa este lăudat ca un mare industriaş şi modernizator al României interbelice. Însă modelul său economic este identic cu cel fanariot – singura deosebire este că se aplică în domeniul industrial şi nu în cel agricol. În perioada interbelică România Mare era înconjurată de vecini care aveau revendicări teritoriale: Bulgaria, Ungaria, URSS. Au existat două căi pentru contracararea acestor ameninţări: calea diplomatică, a Societăţii Naţiunilor, precursoarea ONU şi calea războiului. Însă pentru a face faţă unui atac venit din trei direcţii România avea nevoie de o armată zdravănă – şi de aceea problema înarmării a reprezentat o chestiune aflată pe agenda tuturor guvernelor interbelice. Însă marile contracte de înarmare au fost toate înconjurate de scandaluri de corupţie, începând cu misteriosul scandal Skoda (rămas nelămurit până în ziua de azi).

Uzinele lui Nicolae Malaxa aveau două genuri de contracte: fabricare de material rulant pentru CFR şi fabricare de armament şi muniţie. Ambele genuri de contracte erau încheiate cu statul, producţia lui Malaxa la libera concurenţă era zero. Iar Malaxa obţinea aceste contracte mituindu-l pe Carol al II lea şi plasându-şi oamenii de încredere în structurile de decizie ale statului. Contractele erau mult supraevaluate: o parte din bani se duceau în construirea fabricilor (Malaxa se angaja să fabrice chestii pentru care nu avea capacitate de producţie!), altă parte mergea în şpăgile necesare obţinerii contractelor şi abia ultima treime era destinată producţiei. Ca în vremurile fanariote, Nicolae Malaxa „arenda” o bucată din producţia industrială folosindu-se de corupţie, profiturile întorcându-se către cel care făcea arendarea, respectiv regele Carol al II lea.

O ploaie de aur inutilă

Veniturile României interbelice proveneau din exporturile agricole şi exporturile de petrol. Aceşti bani se scurgeau în marea lor majoritate într-o administraţie coruptă şi ineficientă (bugetari!) şi în producţia de armament şi material rulant. Materialul rulant era destinat serviciilor – respectiv transporturilor. Iar armamentul şi muniţia reprezentau mijloace fixe cu o singură destinaţie: distrugerea. Pentru că un obuz după explozie nu mai avea mare valoare. Putem spune că România şi-a dat foc la banii câştigaţi din exporturile agricole şi de petrol (banii rămaşi după achitarea şpăgilor). Nu a existat o reinvestire pentru dezvoltare durabilă a profiturilor din producţie agricolă şi din petrolul dat de Dumnezeu. Averea hidrocarburilor pentru România a fost ca ploaia de aur căzută asupra Spaniei în secolul XVI – alţii au profitat…

Lecţia istoriei? Inexistentă

Românii n-au învăţat nimic din experienţa interbelică. Modelul fanariot s-a reactivat în forţă după căderea comunismului (deşi am bănuiala că a funcţionat cu surdină şi în perioada comunistă). În România de azi nu există intreprinderi private cu producţie proprie. Există doar neo-fanarioţi care arendează de la stat diverse domenii în baza influenţei politice sau a şpăgii.

Problema cea mai mare este reprezentată de faptul că nu mai există capacităţi de producţie proprii care să finanţeze acest neo-fanariotism. Petrolul românesc nu mai prea există (iar ce există a fost demult arendat), iar producţia agricolă a dispărut, mâncăm roşii din Turcia. Suprastructura neo-fanariotă nu mai prea are o bază de finanţare.