Cum arăta o nuntă de ţigani acum mai bine de o sută de ani? Ei bine, putem afla din descrierea lui Heinrich von Wlislocki, un un ciudat filosof sas din Transilvania care pe la sfârşitul secolului al XIX lea umbla cu şatrele ţigăneşti de pe aici. Ar fi binevenit un articol despre motivele care l-au împins pe Heinrich von Wlislocki să trăiască alături de ţigani, însă până atunci voi prezenta nunta ţigănească din secolul al XIX lea, aşa cum a fost văzută de acest filosof ardelean prea puţin cunoscut.
Nunta la ţigani începea cu invitarea participanţilor: “Însoţit de doi sau mai mulţi muzicanţi, mirele ţigan merge din cort în cort şi în timp ce muzicanţii interpretează un dans specific el îşi face invitaţia dansând şi de obicei într-o formă cântată. (…) La aceste invitări, băutura, rachiul, joacă un rol primordial, iar mirelui şi muzicanţilor săi li se pune înainte de băut în cantităţi atât de copleşitoare, încât nu arareori au dificultăţi în a regăsi drumul spre casă. Aceste invitaţii ocupă toată săptămâna, fiindcă tradiţia şi buna cuviinţă cer ca mirelui şi însoţitorilor lui să li se pună dinainte o băutură, iar, pe de altă parte, tot tradiţia este aceea care cere ca mirele să pună la dispoziţia invitaţilor burduful plin. Desigur, conţinutul acestuia este curând golit, dar ce contează? Cârciuma satului are destul rachiu şi mereu se găseşte cineva dintre cei prezenţi care să fie gata să dea o fugă până în sat şi să aducă înapoi la corturi burduful proaspăt umplut. Admiţând că pe drum nu şi-a umezit de prea multe ori gâtlejul cu preţioasa poşircă “datorită uscăciunii pricinuite de alergare” şi nu s-a lăsat cuprins de braţele lui Morfeu în vreun tufiş, laolată cu burduful şi poşirca, spre cea mai mare supărare a celor care îl aşteaptă”. Beţia aceasta este motivată de un proverb ţigănesc citat de Wlislocki: “Să intri în căsnicie clătinându-te e mai bine decât să alergi treaz după femeia altuia”.
În ziua nunţii “Mireasa îşi pune pantofii sau cizmele sale pentru a fi fertilă ca femeie. Odată cu prima rază a zorilor vin oaspeţi din toate părţile şi se adună în faţa cortului miresei, care primeşte darurile de nuntă”. După ceremonia darurilor, nunta de ţigani continuă cu mersul la biserica din sat: “Înaintea şirului merg muzicanţii, cu pas încet, măsurat, fără cântece şi muzică; urmează mirele care cu un buchet uriaş la pălărie înaintează dansând înconjurat de bărbaţi şi tineri. La o distanţă apreciabilă de acest cortegiu vine mireasa însoţită de femei şi fete, dintre care unele scot nori groşi de fum din pipele lor cu coadă scurtă.”
Nunta ţigănească continuă astfel după cununia religioasă: “Încet şi gălăgios, grupul se întoarce în tabără, o veselie, un chiot şi un strigăt se înalţă, iar fluierele şi viorile răsună asurzitor. Sticla de rachiu merge din mână în mână şi de la gură la gură”. Urmează consumarea căsătoriei într-un cort şi “După ce şi această ultimă procedură a fost săvârşită începe petrecerea cu mâncare, băutură şi dans, iar sărbătoarea ia sfârşit numai cu epuizarea tuturor posibilităţilor şi consumarea completă a proviziilor”.
După Heinrich von Wlislocki, “Vom wandernden Zigeunervolke. Bilder aus dem Leben der Siebenburger Zigeuner”, 1890, Hamburg
Şi acum câteva imagini cu ţigani corturari de la sfârşitul secolului al XIX lea – începutul secolului al XX lea.
[ad#adsense300px]
Pingback:Nunta la ţigani. În secolul al XIX lea - Ziarul toateBlogurile.ro
Pingback:Nunta la tigani in secolul al XIX lea | Istoria-Romanilor.com