Să ne uităm puțin la istoria migrațiilor din regiune ca să înțelegem ce se întâmplă azi. Războaiele cu turcii otomani sunt văzute cumva prin lentilele războaielor de azi: niște armate regulate, cu oșteni îmbrăcați în uniforme care se luptă în mod organizat. Exista un nivel de organizare militară, dar foarte diferit de ziua de azi. Voi încerca în rândurile următoare să explic cum au reușit turcii otomani să organizeze o migrație violentă a popoarelor din Asia Centrală și Orientul Mijlociu către Europa și cum tocmai această organizare a migrației a oprit revărsarea valurilor umane succesive.
Mecanismul migrațiilor din Eurasia este cunoscut: o explozie demografică a unui grup de triburi face ca resursele locale să devină insuficiente și să-i trimită pe respectivi în căutarea de hrană. Explozia demografică poate avea mai multe cauze: un salt tehnologic, o reorganizare administrativă care eficientizează producerea de resurse, o conversie religioasă. Se produce un efect al bulgărelui de zăpadă care își mărește volumul pe măsură ce se rostogolește. Pe hartă migrațiile se văd ca niște valuri succesive care se izbesc de un dig – un imperiu care îi poate ține în loc. Uzii îi alungă pe pecenegi, pecenegii pe cumani, cumanii pe bulgari, bulgarii pe maghiari, maghiarii pe avari și tot așa (nu în ordinea asta).
Două imperii au preluat șocurile acestor explozii demografice din Asia Centrală la extremitățile zonei: Imperiul Chinez și Imperiul Bizantin. Îi lăsăm pe chinezi cu problemele lor și ne concentrăm asupra tehnicii practicate de bizantini: federalizarea. Adică federalizarea în accepțiunea veche a cuvântului, o tehnică diplomatică a Imperiului Roman: dacă o confruntare directă cu un anumit grup de tribali feroce era mult prea costisitoare, atunci respectivii tribali erau transformați în foederati, o formă de alianță. Imperiul îi dădea niște bani șefului de trib, podoabe și arme și îl ruga să se ocupe de alți tribali și să lase imperiul în pace. Bizantinii au controlat căile de acces terestre și maritime dintre Europa și Asia – și implicit căile comerciale – și au fost siliți sute de ani să practice un joc diplomatic complex. Secole la rândul bizantinii au aplicat aceeași tehnică: dacă îi puteau bate pe niște turbați apăruți de nicăieri cu gânduri de jaf îi băteau, dacă nu, îi mituiau și îi trimiteau să se bată cu alți turbați care aveau gânduri de jaf. Unii au dispărut în uitare, alții s-au sedentarizat și au intrat în istorie ca sârbi, bulgari, maghiari.
Turcii otomani au fost un caz special: nu doar că s-au sedentarizat la marginea imperiului, dar au preluat Bizanțul cu totul. (Același lucru l-au încercat bulgarii și sârbii fără să reușească, maghiarii au intrat în orbita Romei papale, dar asta e altă poveste.) Fondatorul Osman a beneficiat de serviciile unui renegat grec care l-a pus pe o traiectorie câștigătoare. În doar câteva generații, din multitudinea de triburi turcice de federați ai Bizanțului din Anatolia, otomanii au preluat controlul asupra strâmtorilor și a căilor de comunicații terestre și maritime dintre Asia și Europa. Secretul lor: controlul migrației.
Otomanii au beneficiat permanent de o vastă resursă militară, în care de fapt au deghizat o formă de migrație violentă. Armata turcilor otomani avea trei componente: ienicerii – militari profesioniști ai sultanilor; spahii timarioți – un soi de cavaleri feudali care prestau serviciu militar în schimbul stăpânirii unei bucăți de pământ și akîngii – tot felul de turbați de prin Asia, transferați cu zecile de mii la granițele imperiului de unde lansau periodic expediții de jaf. Akîngii au fost o formă de foederati ai turcilor otomani – doar că turcii otomani nu au făcut greșeala bizantinilor să le lase acestor foederati un grad prea ridicat de autonomie, erau controlați strict de imperiu. Au existat și accidente – cum a fost cazul lui Timur Lenk, când hoardele din Asia au venit cu propria organizare peste turcii otomani – dar per ansamblu mecanismul a funcționat.
Expansiunea europeană s-a încheiat când turcii otomani au atins limitele tehnice ale vremii pentru organizarea unei campanii militare – cu mijloacele de transport de la 1500 și 1600 le-a fost imposibil otomanilor să realizeze concentrarea și transportul trupelor (plus elementele de logistică – hrană, muniție, echipamente) astfel încât să poată folosi perioada din an favorabilă desfășurării acțiunilor militare. Efectiv nu se puteau aduna și deplasa în timp util pentru a reuși să cucerească Viena. Tot după 1500 a cam secat și rezervorul demografic care se revărsa din Asia Centrală – urmare a organizării locale a mai multor puteri imperiale. Valurile succesive ale migrației violente au fost oprite de beneficiarii și organizatorii lor. Otomanii au intrat pe traiectoria oricărui imperiu: mărire și decădere.
Trei imperii, imperiul bizantin, imperiul persan și imperiul chinez.
Turcii înșiși au pătruns în Asia Mica si au ocupat-o in calitate de ghazi. Akingii nu făceau decât să perpetueze tradiția veche a ghazilor turci. De fapt nucleul akingiilor era format chiar din vechile familii otomane care conduceau raziile bandelor de ghazi. In timpul lui Osman I, aceste bande formau grosul armatei otomane si colectau majoritatatea aventurieilor si jihadistilor din islam. Nimic deosebit pana aici, acest lucru se intampla de secole în statele unde periferia islamului intra in contact cu necredinciosii. Totusi, chiar dacă acest aport uman a contribuit la consolidarea inițială a statului otoman, nu e suficient ca sa explice expansiunea spectaculoasa de mai tarziu. Pentru asta urmasul lui Osman a fost nevoit să organizeze o armată regulată, inițial din mercenari necredinciosi, apoi din copii robi convertiti(ienicerii). Disciplina, organizarea si adaptabilitatea acestora din urmă au asigurat otomanilor o superioritate de necontestat in privinta infanteriei, secole de-a rândul. Cel puțin până la apariția tercioului spaniol. Au pierdut aceasta superioritate cu adevarat abia în sec. XVII, pierzandu-si vechea adaptabilitate, motiv pentru care nu au reusit sa adopte tehnicile generalizate in armatele occidentate in sec. respectiv. In ciuda acestui handicap, au fost inca capabili să obțină victorii decisive împotriva armatelor moderne rusești sau austriece si in sec. XVIII.