Problema înarmării României – o perspectivă istorică

Teza ”politicienii români sunt vinovați că au trimis la moarte soldații neînarmați” este una populară, până la urmă politicienii sunt responsabili pentru orice decizie – tocmai pentru că ei iau deciziile. Însă chestiunea înarmării este una mult mai complicată.

Un articol precum cel de aici atinge o coardă sensibilă: corupția și incompetența politicienilor români au trimis la moarte jumătate de milion de soldați români prost înarmați și echipați. Articole de acest gen nu se referă cu adevărat la problema înarmării și nu îi prezintă perspectiva istorică, mesajul este unul mult mai simplu ”politicienii au fost dintotdeauna corupți”. Lăsăm de-o parte faptul că acuzațiile originale provin de la tabăra adversă a politicienilor care vor să ia locul primilor, lăsăm la o parte faptul că soldatul român nu a fost chiar așa de prost echipat și instruit în cele două războaie mondiale, mă voi referi strict la natura problemei înarmării.

Logica înarmării

O rachetă Tomahawk costă 1,35 milioane dolari și poate fi folosită o singură dată: face bum! și asta este. Decizia de lansare a unei salve de rachete Tomahawk trebuie să ia în considerare recuperarea costurilor, nu poți umbla prin lume aruncând în aer 1,35 milioane dolari la fiecare 5 secunde, falimentezi repede. Același raționament se aplică tuturor echipamentelor militare, de la șosete și bocanci până la sateliți militari și avioane de vânătoare sau bombardiere invizibile. Costurile trebuie recuperate – iar asigurarea militară a securității este o chestiune destul de greu de cuantificat: știi câți bani ai băgat în armament și muniții, dar cum echivalezi în bani ”securitatea”?

Din punct de vedere contabil armamentul și muniția sunt categorii de mijloace fixe cu o uzură extrem de rapidă – și foarte scumpe. Cum iei decizia cât armament și muniție stochezi? În primul rând îți trebuie o parte care va fi uzată în antrenamentele militarilor, apoi îți trebuie stocuri pentru eventualitatea unui război. Dar cât de mari să fie stocurile? Te înarmezi prea tare și vecinii încep să te bănuiască că vrei să-i ataci, prea puțin – tragi cu coada ochiului în curtea vecinului și vezi că are mai mult decât tine, începi să te temi. Bagi prea mulți bani în înarmare – afectezi societatea. Este dificil de găsit un echilibru.

Soluția la problema asta e simplă: nu stochezi cantități mari de armament și muniție, ci construiești fabrici care să producă armamentul și muniția necesare pentru antrenamente și stocurile ”în caz că” – iar ”în caz că” mărești producția fabricilor și duci războiul. Pentru că războiul consumă enorm și toate sunt scumpe. În logica asta ai nevoie de materii prime pentru fabricile de armament, materii prime care nu se găsesc pe toate drumurile, dar asta e altă discuție. Rămânem la problema capacității de producție.

La toate acestea se adaugă problema uzurii morale: vecinul inventează o armă mai bună decât tine – trebuie să scoți din pălărie un mijloc de contracarare. Și aici ai nevoie de un segment de cercetători care să caute permanent soluții, fizicieni și chimiști care să caute noi modalități de ”îndoire” a materiei, ingineri care să transforme ecuațiile științifice în arme utilizabile. Sunt cunoscute istoriile descoperirii și utilizării militare a radarului sau motorului cu reacție – însă sunt mai puțin cunoscute direcțiile de cercetare ratate care de multe ori au fost mai scumpe decât proiectele de succes. Cercetarea & dezvoltarea este un domeniu extrem de scump, nu oricine și-l permite.

Știu, cel mai ieftine ar fi să nu mai fie războaie, e o idee destul de veche dar nu o văd pusă în aplicare prea curând.

Istoria războiului, foarte scurtă

Ducerea războiului între oameni urmează două linii: invențiile militare și organizarea. O civilizație inventează o armă și își subjugă vecinii, însă invariabil noua tehnologie este fie imitată, fie re-descoperită independent și se ajunge la o egalizare din punctul de vedere al armamentului. Din acest moment războiul devine o chestiune de cantitate, contează cine se organizează mai bine, cine produce o cantitate mai mare de armament și antrenează mai mulți oameni pe care să-i trimită la luptă. Ciomag, arc cu săgeți, suliță, sabie, tunuri, puști, mitraliere, tancuri, avioane, rachete – toate au urmat aceeași schemă: invenție și capacitate de organizare.

Istoria înarmării românilor

Românii au intrat în istoria militară într-un moment de egalitate tehnologică, la sfârșitul evului mediu european. Calitatea armamentului era cam aceeași cu cea a adversarilor, cantitatea a depins de capacitățile economice.

Și aici ajungem la marele secret al problemei înarmării la noi: românii nu au inventat și produs arme (cu mici excepții).

Voievodatele Moldovei și Țării Românești au fost permanent dependente de importurile de armament, nu au deținut centre de producție. Și aici ajungem la altă problemă a înarmării: cei care inventează și produc armament nu sunt foarte dispuși să vândă ieftin armele, cu atât mai puțin să își cedeze secretele de producție. Producerea unui arc de război medieval era o chestiune extrem de complicată, dura până la doi ani de zile, iar tainele fabricării unui arc de război se transmiteau exclusiv în interiorul breslelor – ca să nu amintesc de fabricarea unei săbii sau a unei arbalete ori de numeroasele documente transilvănene păstrate care interzic exportul de arme la est și sud de Carpați. În toată Europa a existat o duzină de centre de producție a armurilor.

Voievodatele române au avut succes militar în baza tacticii și câtă vreme nivelul tehnologic al armelor a rămas echilibrat în Europa. Când s-a pus problema de cantitate voievozii au trebuit să cedeze – de asta au intrat în manuale bătăliile în care românii s-au luptat cu armate de 3-4-5 ori mai mari. Simplul fapt să ieși pe câmp în fața unei armate care te depășește numeric este un gest remarcabil, cu atât mai mult cu cât în unele cazuri reușești să învingi sau să-i convingi până la urmă să plece, chiar dacă ai mâncat bătaie.

Ultimele bătălii voievodale ale românilor sunt din secolul al XVII-lea, secolul infanteriei înarmate cu muschete cu fitil – și ele de import. Românii au lipsit din istoria militară a secolului al XVIII-lea, secolul infanteriei de linie înarmate cu puști cu cremene – încadrarea economică a țărilor române în sfera Imperiului Otoman a dus la dispariția resurselor necesare susținerii unei armate eficiente laolaltă cu ruperea contactului cu Europa occidentală și invențiile sale.

Renașterea militară din secolul al XIX-lea

În secolul al XIX-lea românii au trebuit să se reinventeze foarte rapid. Armata și înarmarea sunt extrem de scumpe, societatea fanariotă nu a fost capabilă să susțină o armată a vremii sale, cu atât mai puțin o armată de secolul al XIX-lea, care a fost o perioadă de invenții militare succedate rapid. Puținii inventatori și producători de armament au devenit și mai puțini și mai reticenți în a-și împărtăși secretele cu alții. În perioada aceasta s-a dezvoltat politica conștientă de înarmare a aliaților cu arme mai vechi cu 2-3 generații față de ce exista în dotarea producătorilor de armament.

A existat printre români ideea producerii locale de armament și muniție – însă dincolo de problema obținerii licențelor era destul de greu să scoți dintr-o populație 90% analfabetă strungari capabili să facă piese cu toleranțe de sutime de milimetru necesare unei mitraliere (nici în secolul XX nu au fost foarte mulți strungari români capabili de astfel de performanțe).

Problema înarmării românilor în secolul al XIX-lea (ca să nu vorbim de pregătirea ofițerilor) s-a supus principiilor enunțate mai sus: fără capacități de invenție și producție românii au fost siliți să cumpere armament. Și aici intervin problemele deja enunțate: oferta este redusă și alcătuită din arme scumpe și mai vechi cu 2-3 generații. Problema înarmării românilor nu a fost că au cumpărat arme proaste și scumpe printr-un proces corupt. Problema românilor a fost că au cumpărat arme.

Înarmarea este extrem de scumpă, costurile au fost dintotdeauna enorme raportate la capacitățile economice ale fiecărei perioade. Iar unde sunt mulți bani există și corupție. Producerea și achiziționarea armamentului a fost înconjurată de scandaluri de corupție dintotdeauna, indiferent de perioadă sau țară, există sute de exemple.

Primul Război Mondial a fost un război al mitralierei și puștii cu repetiție. La începutul conflictului existau două modele de mitraliere verificate și utilizabile (modelul britanic Maxim și cel francez Hotchkiss) și cinci modele de puști cu repetiție (Germania – Mauser, UK – Lee-Enfield, Franța – Lebel, Rusia – Mosin-Nagant,Austro-Ungaria – Steyr-Mannlicher). O ofertă extrem de redusă față de o cerere enormă – prețuri conform acestei situații. La asta se adaugă lipsa posibilității de dezvoltare a capacităților de producție – pur și simplu nu existau oamenii care să poată fi pregătiți să fabrice armele. În mod evident clasa politică românească dinaintea Primului Război Mondial era coruptă, însă trebuie luat în considerare și mediul în care au fost siliți să acționeze. Producătorii de armament nu erau foarte dispuși să vândă în primul rând pentru că trebuiau mai întâi să-și asigure propriile necesități, în al doilea rând cum spuneam armamentul îl vinzi către aliați (și și atunci îi vinzi vechituri la un preț exagerat).

Industria de apărare românească

Experiența Primului Război Mondial din punctul de vedere al înarmării a fost dezastruoasă: 6 tipuri de puști, 8 tipuri de mitraliere cu muniții diferite, pierderea capacităților de producție a muniției (și așa reduse) după ocuparea Munteniei. Imediat după încheierea războiului a fost declanșată o cursă febrilă pentru crearea unei industrii românești de apărare. Și au apărut problemele.

Corupția și legislația protecționistă din industria românească de apărare interbelică mie mi se par cele mai mici probleme. Ceea ce a fost cu adevărat dificil a fost obținerea licențelor de fabricație pentru arme moderne și instruirea muncitorilor. A fost o bătălie întinsă pe două decenii, până la urmă a trebuit să ne mulțumim cu armament de origine cehă pentru infanterie și artilerie. Tancurile erau o super-armă în perioada interbelică, nimeni nu-și vindea secretele în acest domeniu, încercările de fabricare au fost modeste.

Tot acum a apărut ideea inventării de armament românesc, cel mai de succes exemplu fiind avionul de vânătoare I.A.R.-80. Un avion cam la același nivel cu cele contemporane în prima parte a războiului – doar că lipsit de un motor românesc. Românii nu au știut să fabrice motoare de avion și au fost dependenți în primă fază de francezi, apoi de germani.

În perioada comunistă lucrurile au fost mai simple: aliatul veșnic URSS ne-a cedat capacități de producție mai vechi cu 1-2 generații față de ce avea în dotare, la fel la costuri exagerate, politice sau economice. Nu mai intru în detaliile discuție contemporane.

Rezumat

Problema principală a înarmării României este aceeași dintotdeauna: lipsa capacităților de inovare și producție. Baza economică a României nu permite în acest moment o dezvoltare în nici una din aceste direcții. Sincer, nu putem vorbi de cercetare & dezvoltare în industria românească în condițiile epidemiei de plagiate. Despre producție la fel nu poate fi vorba în condițiile dezindustrializării României.

În acest moment ne găsim în aceleași condiții generale ca în perioada dinaintea Primului Război Mondial. Dezvoltarea armamentului a atins un nivel care ne depășește enorm, pur și simplu nu se poate vorbi de o industrie românească de armament. Toate știrile despre ”noul AKM românesc” sunt niște glume proaste – o armă veche de 70 de ani de care este lipit un pat de plastic ce poate fi cumpărat de pe Internet. Corupția a fost și rămâne o problemă, ca în orice țară cu o clasă politică slabă când vine vorba de foarte mulți bani. Capacitatea economică este redusă, oferta de armament și mai redusă. Să sperăm că am rămas la fel de norocoși.