Reeducarea comunistă. Documente despre „Fenomenul Piteşti”

„Fenomenul Piteşti” şi procesele de reeducare din închisorile României comuniste sunt prea puţin cunoscute. Monstruozitatea acestor fapte ar trebui expusă în public mult mai des, cu mult mai multă insistenţă. Şi mai ales ar trebui prezentaţi cu nume şi prenume autorii şi mai ales cei care au pus la cale torturile destinate nu smulgerii unor mărturisiri sau delaţiuni, ci pentru modificarea personalităţii altor oameni. Din păcate sunt puţini istorici care se ocupă de aşa ceva, iar expunerea lor la spaţiul public este minimă.

De curând a apărut la editura Vicovia volumul „Documentele reeducării” coordonat de Mircea Stănescu, o colecţie de documente selectate din dosarele deţinute de CNSAS. Cartea vine în completarea unor colecţii de documente şi analize publicate anterior şi în acelaşi timp este primul volum dintr-o nouă serie. Cuprinde în mare parte declaraţii ale deţinuţilor angrenaţi în procesul reeducării şi ale temnicerilor lor.

Pentru cei care nu cunosc mecanismele reeducării din închisorile comuniste îmi permit o scurtă prezentare. Sub coordonarea unor ofiţeri de Securitate detaşaţi special în penitenciare o serie de deţinuţi legionari şi-au declarat ataşamentul faţă de valorile şi idealurile comuniste, iar apoi s-au apucat să-i convingă şi pe ceilalţi deţinuţi să facă acelaşi lucru. Convingerea era făcută prin torturi şi umilinţe, 24 de ore din 24, 7 zile din 7. Detaliile schingiuirilor ating delirul, însă totul se desfăşura după un program care avea ca scop destructurarea personalităţii deţinuţilor intraţi în acest malaxor. Reeducaţii deveneau reeducatori şi procesul se răspândea dintr-o puşcărie în alta. (detalii aici)

Primii români care s-au confruntat cu acest proces al reeducării au fost prizonierii români ajunşi în lagărele din Uniunea Sovietică. Volumul de documente prezentat aici conţine multe documente care atestă activitatea Anei Pauker în acest proces de reeducare, pedepsele aplicate prizonierilor consideraţi fascişti, avantajele de care beneficiau cei care s-au supus reeducării. A existat chiar şi un ziar al prizonierilor români din Uniunea Sovietică, „Cuvântul liber”, au fost organizate congrese şi nenumărate interviuri pentru aprecierea fidelităţii reeducaţilor. Cei care au intrat în acest mecanism au fost înrolaţi în divizia „Tudor Vladimirescu”, comandată de colonelul Cambrea (unchiul lui Sergiu Nicolaescu, stilizat de acesta sub forma unui comisar incoruptibil!).

În România, imediat după instalarea regimului comunist, programul de reeducare a fost aplicat la un alt nivel şi cu alte mijloace: dispăruse alianţa cu statele occidentale, Crucea Roşie nu avea ce căuta în puşcăriile comuniste – orice fel de monstruozitate devenea posibilă. Pe mine m-a fascinat dintotdeauna Eugen Ţurcanu, deţinutul care a coordonat faza cea mai dură a reeducării desfăşurată la închisoarea din Piteşti. Fotografia de mai jos a lui Eugen Ţurcanu, făcută după arestarea sa din 1948. Un tânăr normal, care a nenorocit sute de alţi tineri şi a sfârşit împuşcat de cei care i-au poruncit să-şi tortureze colegii de suferinţă.

Cartea „Documentele reeducării” poate fi comandată pe pagina editurii Vicovia.