Tortura medievală, așa cum a fost. Și poze cu instrumente de tortură

La Chișinău poate fi vizitată o expoziție cu instrumente de tortură medievale care merită câteva comentarii, a fost și pe la București în urmă cu 5 ani. Ideea este că prezentarea instrumentelor de tortură se îndepărtează destul de mult de realitatea istorică.

Să începem cu ”scaunul vrăjitoarelor”, a cărui prezentare la Muzeul de Istorie din Chișinău susține că: ”Astfel a murit Maria Wukinetz din Austria, după ce a fost țintuită și torturată în scaun timp de 11 zile”. Te uiți la ”scaunul vrăjitoarelor”, cu țepi pe mânere și spătar, mai afli din descriere că unele astfel de scaune aveau 500-1500 de țepi și că șezutul era din metal care putea fi încins – și te cutremuri: 11 zile!

Doar că lucrurile nu stau chiar așa. Cei care se delectează în timpul liber cu Frühneuhochdeutsch pot citi aici textul original al protocolului de anchetă al Mariei Wukinetz, care era din Slovacia, dacă tot vorbim de țări actuale.

O ceartă între vecine

În vârstă de 57 de ani, Maria Wukinetz a fost acuzată de vrăjitorie la începutul anului 1673 în urma mărturiei făcută de vecina sa Urscha Tschernick, cearta dintre ele începând cu 14 ani în urmă într-un mod clasic pentru lumea rurală: de la niște vite ale Mariei care au călcat grădina Urschei. Din păcate Urscha fusese deja anchetată, judecată, condamnată și executată pentru vrăjitorie în anul 1671 – iar în mărturiile sale a amintit-o și pe Maria Wukinetz ca participantă la un Sabat al vrăjitoarelor (conform mărturiei nu a fost chiar un Sabat vrăjitoresc regulamentar, farmazoanele au venit la petrecere însoțite de bărbați, dar asta e altă poveste).

Interogatoriul Mariei Wukinetz începe pe 1 februarie 1673, iar eu am impresia că atât aceasta cât și Urșa Cernic erau slovace și nu prea înțelegeau întrebările adresate de anchetatorii germani. Asta pentru că Maria Wukinetz recunoaște foarte ușor că a participat la mai multe Sabaturi vrăjitorești organizate de vecina sa, însă spune că la un moment dat nu a mai vrut să se însoțească cu ea și a refuzat următoarele invitații. Mi se pare că anchetatorul și anchetata vorbeau de chestiuni diferite: Maria despre petreceri normale între vecini întrerupte de povestea cu vaca care a stricat o grădină; anchetatorul Wolf Lorenz Lämpertitsch despre înfrățirea cu Satan. De obicei protocoalele proceselor de vrăjitorie frizează delirul, puteți citi aici aberațiile unor astfel de procese din Brașov.

Începe tortura

Deși ancheta începuse promițător, Maria Wukinetz refuză să mai răspundă la întrebări și după masă este supusă torturii (nu se spune cum) – recunoaște încă o dată participarea la Sabaturile organizate de ”vrăjitoarea” Urscha și menționează o altă ”vrăjitoare”, Apolonia Kunätsch (care cel mai probabil a avut și ea probleme!).

Interogatoriul este reluat pe 2 februarie fără tortură de dimineață, după-masă cu tortură. Tot ce scot de la ea anchetatorii în plus: că bărbatu-său obișnuia de multe ori să vină beat acasă, iar ea bănuiește că cineva îl vrăjise. Pe 3 februarie se face o percheziție acasă la Maria Wukinetz, unde este găsită o basma în care se găseau niște rădăcini, pâine uscată și seu. Sub tortură începe să recunoască tot felul de lecuiri: descântece împotriva spaimei făcute unor copii, descântece împotriva febrei și tot așa.

Instrument de tortură: scaunul vrăjitoarei = privare de somn

Pe 4 februarie sunt aduși cei menționați de Maria Wukinetz ca beneficiari ai descântecelor sale, unii le recunosc alții spun că nu au avut de-a face cu ea. În seara de 4 februarie Maria Wukinetz este așezată pe ”scaunul vrăjitoarei”. Acum trebuie explicat rolul instrumentului de tortură: să o țină pe anchetată trează toată noaptea, țepii de pe spătar și mâner împiedică pe anchetat să se sprijine și îl obligă să rămână treaz. ”Privare de somn” în limbajul actual.

În dimineața zilei de 5 februarie Maria Wukinetz este eliberată din ”scaunul vrăjitoarei” și interogatoriul continuă cu alte confruntări de martori. Ies la iveală tot felul de bârfe, se găsesc unii care să își amintească fapte din ani trecuți, cum Maria Wukinetz ar fi trecut printr-o casă și proprietarul s-a îmbolnăvit – probabil din cauza vrăjilor ei … și tot așa. Călăul o dezbracă și o verifică pe Mari Wukinetz: găsește pe corpul ei 2 puncte care nu sângerează, probă suplimentară de vrăjitorie.

În seara zilei de 6 februarie femeia este din nou legată de ”scaunul vrăjitoarei” și eliberată a doua zi dimineața. Ciudat este că deși admite tot felul de întâmplări cu conotații ”vrăjitorești” femeia refuză la finalul fiecărei zile să recunoască că este vrăjitoare – ceea ce prelungește ancheta. Urmează alte 6 nopți petrecute cu ”privare de somn” – în total 8 nopți în ”scaunul vrăjitoarelor”, nu 11. Efectele se văd: anchetatorii constată că femeia nu mai este coerentă și nu se mai poate vorbi cu ea. Este lăsată 5 zile în pace în închisoare, iar pe 18 februarie anchetatorii constată că Maria Wukinetz delirează: începe să le spună că noaptea vin diavoli la ea și o chinuie. Femeia continuă și a doua zi să susțină că o vizitează dracii, nici medicii și nici rugăciunile nu reușesc să facă ceva pentru ea, în seara zilei de 19 februarie moare.

Bariera lingvistică

Povestea este una tipică pentru o anchetă într-un caz de vrăjitorie. Bănuiala mea este că problemele au fost cauzate de bariera lingvistică: femeia a recunoscut că a fost la niște petreceri la o vecină cu care mai apoi s-a certat; anchetatorii germani întrebau de Sabaturi diavolești – slovaca Maria Wukinetz le povestea de cumetrii. Când și-a dat seama că a intrat într-o poveste cu final nefericit femeia a început să nege. Continuarea anchetei a scos la iveală niște lecuiri și descântece populare frecvente – dar care în situația dată s-au transformat în dovezi de vrăjitorie. Tortura prin privare de somn a dus-o pe Maria Wukinetz într-o stare de delir cu halucinații, iar vârsta ei de 57 de ani nu i-a permis să reziste. Din păcate nu știu nimic despre procesul denunțătoarei Urscha Tschernick, probabil este asemănător, doar că aceasta și-a recunoscut vina și a fost executată. Nu-mi este clar nici de ce ancheta Mariei Wukinetz a început la doi ani de la executarea vecinei sale.

Ce spunea legea

Tortura judiciară în spațiul german se desfășura conform Constitutio Criminalis Carolina emisă în anul 1532 (pentru cei cărora le place Mittelhochdeutsch, în original și transcriere aici).

Conform acestei legi tortura era ultimul mijloc la care se putea recurge în desfășurarea unei anchete. Acuzatul nu era pur și simplu luat și zdrobit cu un ciocan. În primul rând trebuia stabilit dacă există suficiente motive pentru folosirea torturii: în caz de vrăjitorie era nevoie ca bănuitul ”să se fi oferit să vrăjească alți oameni, să amenințe cu farmecele pe alții, să fi umblat cu bărbați sau femei vrăjitori sau să se fi dedat la fapte, gesturi, cuvinte și semne care să ridice bănuiala vrăjitoriei, să aibă un prost renume de felul acesta” (par. 44). În cazul Mariei Wukinetz avem mărturia Urschei Tschernick și prietenia ei cu o vrăjitoare ”dovedită”.

Alt principiu pentru folosirea torturii era ca aceasta să fie aplicată doar atunci când lipsea ”jumătate de dovadă”. Pentru o condamnare era nevoie de cel puțin 2 martori oculari care să jure împotriva acuzatului; în cazul în care exista o singură mărturie atunci era acceptată ca a doua mărturie și confesiunea incriminantă a acuzatului – iar aceasta putea fi obținută sub tortură.

Tortura nu putea fi aplicată imediat: cu o zi înainte bănuitul era înștiințat că a doua zi urma să fie anchetat sub tortură. Nu erau consemnate mărturiile făcute în timpul torturii; schingiuirea era mai întâi oprită și apoi era consemnată mărturia.

Păcălelile din muzee

În mod clar nu era o plăcere să fii clientul justiției medievale, ceea ce vreau să spun este că explicațiile din muzee pot fi (și chiar sunt!) extrem de înșelătoare în multe situații. În continuare puteți admira fotografiile exponatelor de la Chișinău – mai trebuie spus că aceste instrumente de tortură nu sunt originale, ci reproduceri. Iar multe dintre aceste instrumente de tortură sunt în realitate invenții propagandistice târzii – cum este de exemplu ”Fecioara din Nuremberg” care pur și simplu nu este atestată documentar înainte de anul 1800. Sau tâmpenia anti-biologică despre care toată lumea e convinsă că a existat sub denumirea de ”centură de castitate”. Astfel de expoziții fac foarte mult rău lumii medievale prin imaginea falsă pe care o perpetuează, o continuare a luptei iluminiștilor cu Biserica Catolică.

Vrei să mă ajuți să scriu astfel de istorii și să ai acces la texte exclusive?

Îți poți face un abonament PATREON.