Am renunțat să termin primul volum al „Trilogiei transilvane” a lui Miklos Banffy și abia aștept să nu mă apuc de celelalte două volume. Personajul principal e oarecum simpatic, un nobil maghiar transilvănean, contele Balint Abady, un soi de alter ego al autorului. Și contele Abady se confruntă cu tot felul de probleme pe la Cluj și Budapesta (unde e deputat) – însă în capul lui sună în continuu cântecelul băieților de la Paraziții „Parc-aș f**e ceva…”
Pe băiatul ăsta îl trage p**a târâș de la Cluj la Budapesta și retur, într-o pendulare de-asta bălăbănită fără vreun sens clar. Adică nu e ca și cum îl zguduie valurile istoriei într-un tangaj/ ruliu sălbatic, istoria trece oarecum pe lângă el și cel mult îi încurcă deplasarea de-a lungul axei de care v-am spus – dar nu foarte mult. Din când în când în capul contelui Abady se aude vocea răgușită a lui Ombladon care-i sugerează „…și parc-aș f**e altceva…”
Pe de-o parte îmi pare că promiscuitatea asta exagerată vrea să ne arate că organul principal al nobilimii maghiare din Transilvania nu era creierul înaintea Primului Război Mondial, dar cumva devine plictisitoare bălăbăneala asta a contelui Abady. (Maică-sa ținea în secret scorul reușitelor tânărului conte, cu o mândrie de-asta tăinuită.) În rest foarte multe clișee: bunul nobil păcălit de arivistul care-i toacă în secret averea, românii joacă rolul „sălbaticului”, niște unii cu pilozitate excesivă și o rezistență de animale la efort și în fața intemperiilor, cu un popă semi-analfabet și corupt, româncele au ca principală funcție satisfacerea nevoilor sexuale ale străinilor civilizați (apelul naturii sălbatice, mă-nțelegi…) Tot la capitolul clișee: naționalistul român e unul ros de boală cu privire fixă de dement, apare totuși și un avocat român civilizat care citește ziare maghiare.
E vesel portretul austriacului ajuns în Transilvania: un ofițer tâmpit care nu se pricepe la altceva decât la dresajul cailor și montarea muierilor. Pe lângă că e tâmpit mai este și ticălos austriacul ăsta, fură bani de la femeile pe care le cucerește. În sfârșit, este evidentă o ură totală față de austrieci a ungurilor transilvăneni, n-am ajuns încă la un personaj sas să văd ce părere avea Miklos Banffy despre sași.
Din ce am citit despre cartea asta când a fost lansată cu tărăboi pe la noi înțelesesem că e o frescă a unei Transilvanii ideale, că ne va ajuta să pricepem mai bine multiculturalismul transilvan și „sindromul Trianon”. Nu știu ce să zic, n-am terminat cartea.